ICCJ. Decizia nr. 5426/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5426/2010
Dosar nr. 6883/2/200.
Şedinţa publică din 7 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamanţii L.N., C.N., B.A.A., P.D., S.D. au chemat în judecată pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, suspendarea executării actului administrativ emis de pârât sub nr. 1472 din 2 iulie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin actul administrativ contestat în cauză, pârâtul a dispus, achitarea drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 fără includerea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze şi pentru viitor.
În concepţia reclamanţilor, actul administrativ solicitat a fi suspendat întruneşte cerinţa cazului bine justificat, întrucât refuzul plăţii sporului aflat în discuţie, pe o perioadă nedeterminată, încalcă prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, ale art. 1 alin. (4) şi ale art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În plus, reclamanţii consideră că este îndeplinită şi condiţia prevenirii unei pagube iminente, care constă în diferenţa de salariu, de care sunt lipsiţi în mod abuziv, ceea ce contravine art. 44 din Legea fundamentală a ţării şi art. 1 din Protocolul 1 din CEDO.
Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa nr. 4394 din 9 decembrie 2009 a admis excepţia lipsei de interes invocată în cauză în privinţa reclamantelor P.D. şi S.D., a respins aceeaşi excepţie invocată în privinţa celorlalţi reclamanţi şi a admis acţiunea reclamanţilor L.N., C.N., B.A.A., în sensul că a suspendat executarea ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emisă de pârât până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa a reţinut faptul că excepţia lipsei de interes pentru reclamantele P.D. şi S.D. este întemeiată, întrucât reclamantele nu fac parte din categoria subiecţilor pasivi cărora li se adresează ordinul atacat în cauză, iar în privinţa celorlalţi reclamanţi instanţa a reţinut că excepţia invocată este neîntemeiată, întrucât interesul în promovarea cererii de chemare în judecată subzistă, este legitim, născut şi actual, personal şi direct, aşa cum rezultă din actele dosarului.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că ordinul atacat pare a contraveni legalităţii deoarece a consemnat o intervenţie cu caracter retroactiv din partea pârâtului cu privire la plata drepturilor băneşti cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie 2009, în condiţiile în care aceştia îşi desfăşuraseră activitatea în acea lună.
In aceeaşi ordine de idei, curtea arată că refuzul plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică pe o perioadă nedeterminată încalcă şi dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Curtea reţine că prin ordinul atacat s-a dispus suspendarea efectelor unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, fapt ce este de natură a crea serioase îndoieli asupra legalităţii actului administrativ atacat, în condiţiile în care efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile nu pot fi suspendate nici chiar printr-un act cu caracter normativ.
In concepţia curţii, paguba materială suportată de reclamanţi constă în privarea acestora de primirea sporului de 50% din salariul de bază, odată cu achitarea salariului lunar, încălcându-se principii de bază în materia salarizării magistraţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a solicitat admiterea recursului, respingerea acţiunii ca lipsită de interes, ca lipsită de obiect şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, în subsidiar.
In motivarea recursului, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 şi 9, art. 3041 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici ale sentinţei:
S-a precizat că ordinul contestat constituie un act administrativ cu caracter normativ, în sensul Legii nr. 554/2004, astfel încât suspendarea acestuia (prin sentinţa nr. 2870 din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti) lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa, fiind evident că, sub acest aspect, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor, astfel încât interesul reclamanţilor nu mai este actual.
S-a arătat că acţiunea reclamanţilor este, de asemenea, lipsită de obiect, întrucât Legea nr. 330/2009 a prevăzut, la art. 4 din Anexa VI, cuantumul sporurilor solicitate de reclamanţi, care sunt diminuate, astfel încât pentru viitor această acţiune a reclamanţilor nu mai are obiect.
Recurentul a arătat că instanţa de fond a dispus nelegal suspendarea executării actelor administrative atacate, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestor acte normative şi pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul a precizat că prin ordinul atacat nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plăţii drepturilor salariale arătate, plata urmând a fi făcută în condiţiile şi termenele stabilite de OUG nr. 71/2009.
Recurentul a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind cazul bine justificat şi paguba iminentă, întrucât nu s-a făcut dovada acestora.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă suspendarea executării ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin acest act, emitentul a dispus ca, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. In plus, aceeaşi autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
In acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actul administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa dezvoltată de instanţele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie arătat faptul că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
In cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
În raport de dispoziţiile normative referitoare la stabilirea salariului reclamanţilor, plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Înalta Curte nu poate reţine critica recurentului privind lipsa de interes ori a lipsei de obiect întrucât reclamanţii au făcut dovada existenţei unei vătămări, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât această vătămare, rezultată din încălcarea unui drept, justifică pe deplin interesul reclamanţilor în promovarea unei acţiuni, rezultând implicit şi că cererea reclamanţilor de suspendare a actului atacat nu este lipsită de obiect.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 4394 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5327/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 552/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
