ICCJ. Decizia nr. 5337/2010. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5337/2010
Dosar nr. 5388/1/2010
Şedinţa publică de la 30 noiembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 230 din 20 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat recursul declarat de G.L. împotriva sentinţei civile nr. 441 din 04 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că nedepunerea notificării în termenul de 30 de zile determină aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, sancţiune care se consideră săvârşită de la momentul expirării acestui termen legal în care trebuia îndeplinită această obligaţie şi este reglementată de art. 50 lit. a) din Legea concurenţei.
Astfel, faptul că recurenta a depus notificarea cu depăşirea acestui termen de 30 de zile, fiind vorba doar de o întârziere, nu înlătură răspunderea contravenţională, aşa cum pretinde aceasta, indiferent că notificarea s-a depus ulterior, din proprie iniţiativă sau la solicitarea Consiliului Concurentei.
S-a apreciat neîntemeiată şi cea de-a doua critică a recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de fond nu a luat în calcul apărarea sa în sensul că în cazul de faţă se aplică art. 11 lit. c) din Legea nr. 21/1996, atâta timp cât în mod corect prin hotărârea criticată s-a reţinut că operaţiunea reprezintă o concentrare economică.
Astfel, art. 11 din Legea concurenţei prevede într-adevăr mai multe situaţii de excepţie în care deşi se vorbeşte de operaţiuni prin care se dobândeşte controlul, operaţiunile respective nu reprezintă concentrări economice, lit. c) a acestui text de lege reglementând situaţia când deşi se dobândeşte controlul în condiţiile art. 10 alin. (2) lit. b)9 din Legea concurenţei, prin acest control nu se urmăreşte determinarea direct sau indirect a comportamentului concurenţial al agentului economic controlat.
Or, a constatat instanţa de recurs, reclamanta nu a făcut dovada faptului că se încadrează în această excepţie, fiind cert că a acceptat, cel puţin în faza procedurii administrative desfăşurată în faţa Consiliului Concurenţei că operaţiunea respectivă este o concentrare economică în sensul prevederilor art. 10 alin. (2) lit. b) din Legea concurenţei, atâta timp cât a notificat operaţiunea ca fiind o concentrare economică, fără a invoca şi demonstra că prin acest control nu avea să determine în mod direct sau indirect comportamentul agentului economic controlat.
Instanţa a apreciat nefondat şi cel de-al treilea motiv de recurs invocat, referitor la greşita individualizare a sancţiunii aplicate, ca un subsidiar al solicitării recurentei-reclamante fiind reducerea cuantumului amenzii aplicate prin decizia contestată, reţinându-se că prima instanţă, în urma analizei temeinice a prevederilor legale incidente, a constatat faptul că autoritatea de concurenţă a respectat prevederile din Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996.
S-a reţinut că la individualizarea sancţiunii, intimatul-pârât a apreciat şi a încadrat în mod just faptele ca fiind de gravitate mică, încălcarea legii fiind una de lungă durată, la evaluarea gravităţii faptei avându-se în vedere impactul concret al faptei pe piaţa relevantă, respectiv consecinţele produse asupra concurenţei.
A mai apreciat Înalta Curte că intimatul-pârât a reţinut mai multe circumstanţe atenuante şi una agravantă, care au condus la stabilirea unei amenzi de 0,48% din cifra de afaceri totală a contravenientei, din anul financiar anterior sancţionării, limită care respectă întrutotul prevederile legale, atât cele din art. 50 din Legea concurenţei, cât şi cele din Instrucţiuni.
Astfel, circumstanţa agravantă reţinută în sarcina recurentei-reclamante, constând în „încălcări repetate de acelaşi tip săvârşite de acelaşi agent economic” este prevăzută expres în Instrucţiunile privind individualizarea şi este dovedită întrucât prin decizia nr. 225 din 08 iunie 2001 emisă de Consiliul Concurenţei a mai fost sancţionată pentru săvârşirea aceluiaşi tip de contravenţie, fiind totodată reţinute şi circumstanţele atenuante în considerarea cărora a operat o diminuare cu 30% a nivelului de bază.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurenta G.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susţinând că instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze două dintre motivele de recurs formulate referitoare la individualizarea sancţiunii.
Precizează contestatoarea că în mod expres şi separat de celelalte motive de recurs a formulat două critici în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere subsidiar, referitor la individualizarea sancţiunii, respectiv:
- individualizarea sancţiunii nu a avut loc cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 52 din Legea nr. 21/1996;
- individualizarea sancţiunii are la bază un raport disproporţionat între circumstanţele agravante şi cele atenuante, raport stabilit în mod nelegal de Consiliul Concurenţei, critici ce au reprezentat motive de recurs şi asupra cărora instanţa de recurs nu s-a pronunţat.
Astfel, detaliază contestatoarea, instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la motivul de recurs invocat de recurentă, potrivit căruia individualizarea sancţiunii de către Consiliul Concurenţei nu a avut loc ţinându-se seama de cele trei criterii impuse de art. 52 din Legea nr. 21/1996, respectiv gravitatea faptei, durata acesteia şi consecinţele faptei asupra concurenţei, la stabilirea nivelului de bază mediu al amenzii, şi anume 0,4% din cifra de afaceri, Consiliul Concurenţei luând în considerare numai gravitatea şi durata faptei (gravitate mică, lungă durată) fără a ţine cont şi de consecinţele faptei asupra concurenţei, mai exact inexistenţa acestora.
Faţă de pericolul social redus al faptei, susţine contestatoarea, Consiliul Concurenţei trebuia să stabilească un nivel minim al amenzii de 0,2% din cifra de afaceri şi nu nivelul mediu de 0,4%.
Sub un al doilea aspect, contestatoarea susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la motivul de recurs invocat referitor la raportul vădit disproporţionat dintre circumstanţa agravantă şi circumstanţele atenuante reţinute în cauză, raport stabilit de Consiliul Concurenţei fără nicio bază legală.
Astfel, se arată de contestatoare, deşi s-a reţinut o singură circumstanţă agravantă şi trei circumstanţe atenuante, Consiliul Concurenţei a decis să majoreze amenda peste nivelul mediu stabilit de 0,4% din cifra de afaceri, stabilind o amendă de 0,48%, raportul dintre o circumstanţă agravantă şi una atenuantă fiind de 1 la 5, deci disproporţionat.
Prin aplicarea circumstanţei agravante Consiliul Concurenţei a majorat amenda cu 50%, în timp ce aplicarea tuturor celor trei circumstanţe atenuante nu a dus decât la atenuarea amenzii majorate ca urmare a circumstanţei agravante, rezultând în fond o majorare a amenzii cu 20%.
În plus, arată contestatoarea, Consiliul Concurenţei, la aplicarea sancţiunii, nu a avut în vedere anumite date obiective, precum „un context economic specific, eventualele avantaje economice sau financiare obţinute de autorii încălcării, caracteristicile specifice agentului economic în cauză, precum şi capacitatea sa de a plăti amenda, în contextul social respectiv, pentru a adapta cuantumul amenzilor preconizate”.
Intimatul Consiliul Concurenţei a depus întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei în anulare formulată, ca neîntemeiată.
Analizând contestaţia în anulare formulată în raport de susţinerile contestatoarei, dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. şi considerentele deciziei contestate, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ. „Hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie (…) când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
În speţă, cele două motive de recurs asupra cărora contestatoarea pretinde că instanţa de recurs nu s-a pronunţat, sunt de fapt critici care intră în componenţa unuia dintre motivele de recurs – cel referitor la capătul subsidiar de cerere – reindividualizarea sancţiunii.
Legat de modul de individualizare a sancţiunii aplicate, care constituie cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a formulat un număr de patru critici, printre care şi cele două la care pretinde că instanţa de recurs nu a răspuns şi pe care de această dată la socoteşte a fi motive de recurs separate.
Or, aceste critici nu sunt motive de recurs distincte, ele constituind argumente de fapt şi de drept invocate de parte în susţinerea unei greşite individualizări a sancţiunii contravenţionale aplicate.
Din considerentele deciziei contestate, rezultă în mod evident că instanţa de control judiciar a răspuns tuturor acestor critici.
Astfel, a fost analizată critica referitoare la modul de individualizare a amenzii, prin prisma modului în care au fost valorificate în cauză cele trei criterii de individualizare, făcându-se trimitere la instrucţiunile de individualizare a sancţiunilor şi care menţionează că stabilirea sancţiunii aplicate pentru omisiunea notificării se face prin determinarea unui nivel de bază în funcţie de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concentrării, conform criteriilor prevăzute de art. 52 din Legea concurenţei.
S-a precizat că, în speţă, intimatul-pârât la individualizarea sancţiunii a apreciat şi a încadrat în mod just faptele ca fiind de gravitate mică, încălcarea legii fiind una de lungă durată, la evaluarea gravităţii faptei avându-se în vedere impactul concret al faptei pe piaţa relevantă, respectiv consecinţele produse asupra concurenţei.
Cât priveşte cea de-a doua critică, pretins a nu fi fost analizată de instanţa de control judiciar, cea referitoare la faptul că „individualizarea sancţiunii are la bază un raport disproporţionat între circumstanţele agravante şi cele atenuante, raport stabilit în mod nelegal de către Consiliul Concurenţei”, se constată că şi aceasta este neîntemeiată.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că la stabilirea amenzii de 0,48% din cifra de afaceri totală a contravenientei, din anul financiar anterior sancţionării, limită care respectă întrutotul prevederile legale, atât cele din Legea concurenţei, cât şi cele din Instrucţiuni, s-a avut în vedere o circumstanţă agravantă şi alte trei circumstanţe atenuante.
În considerentele deciziei atacate se arată că majorarea nivelului de bază cu 50% s-a făcut în considerarea circumstanţei agravante constând în faptul că printr-o decizie anterioară recurenta-reclamantă mai fusese sancţionată pentru săvârşirea aceluiaşi tip de contravenţie – omisiunea notificării unei concentrări economice, deci avându-se în vedere comportamentul acesteia repetat susceptibil de a primi o nouă sancţiune.
Au fost precizate şi circumstanţele atenuante care au condus la diminuarea nivelului de bază al amenzii cu 30%.
Rezultă, aşadar, că instanţa de control judiciar a analizat criticile formulate în recurs cu privire la stabilirea nivelului de bază al amenzii şi modul în care au fost valorificate circumstanţele agravante şi atenuante, constatând că „în mod justificat instanţa de fond a menţinut individualizarea sancţiunii astfel cum a fost realizată de Consiliul Concurenţei, apreciind că, în mod corect, a fost stabilit nivelul final al sancţiunii la 0,48% din cifra de afaceri a contravenientei, înregistrată în anul anterior sancţionării”.
Faptul că instanţa de recurs nu a dat curs apărărilor formulate de recurenta-reclamantă şi nu a îmbrăţişat punctul de vedere al acesteia referitor la modul de individualizare al sancţiunii, prin aplicarea criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului amenzii în sensul în care ar fi dorit aceasta, nu înseamnă că nu a analizat motivul de recurs invocat cu privire la reindividualizare prin prisma tuturor criticilor formulate, inclusiv a celor două invocate în contestaţia în a anulare.
De fapt, contestatoarea, prin contestaţia în anulare formulată, tinde la o rejudecare a recursului şi, pe cale de consecinţă, la o reducere a cuantumului amenzii aplicate, conform unei variante de reindividualizare propusă de aceasta.
Trebuie precizat şi faptul că cele două critici formulate de recurentă, în speţă contestatoarea, cu privire la capătul subsidiar de cerere - reindividualizarea pedepsei, reprezintă o parte din criticile de nelegalitate ale sentinţei recurate, acestea fiind subsumate unui singur motiv de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, motiv de recurs ce a fost analizat prin decizia ce face obiectul contestaţiei în anulare.
Aşadar, în speţă, nu este îndeplinită condiţia din textul de lege, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care se referă strict la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta „vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de recurenta G.L., motiv pentru care urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de G.L. împotriva deciziei nr. 230 din 20 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5335/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5338/2010. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
