ICCJ. Decizia nr. 5339/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5339/2010
Dosar nr. 1068/42/2009
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă, precum şi a cererii de intervenţie formulate în cauză:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 20 din 1 februarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul J.A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Primul-ministru al Guvernului României, şi a dispus anularea Hotărârii Guvernului nr. 689/2009 şi a Deciziei Primului-ministru nr. 553/2009, cu consecinţa repunerii reclamantului în funcţia anterioară. Totodată, instanţa de judecată a respins capătul de cerere privind suspendarea executării actelor administrative contestate, precum şi capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În cazul de faţă, prin H.G. nr. 689 din 10 iunie 2009 s-a hotărât aplicarea mobilităţii pentru domnul J.A. din funcţia publică de subprefect al judeţului Dâmboviţa în funcţia publică de inspector guvernamental, iar prin Decizia Primului-ministru nr. 553 din 10 iunie 2009 s-a decis numirea prin mobilitate a aceleiaşi persoane în funcţia publică de inspector guvernamental, în baza prevederilor art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 33 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul căreia şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici.
Deşi H.G. nr. 689 din 10 iunie 2009 a fost emisă de Guvernul României, iar Decizia nr. 553 din 10 iunie 2009 a fost emisă de Primul-ministru al României, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de ambele părţi este neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, Primul-Ministru conduce Guvernul, coordonează activitatea membrilor acestuia, motiv pentru care a şi vizat H.G. nr. 689 din 10 iunie 2009.
Pe de altă parte, potrivit art. 3 alin. (1) Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri, primul-ministru fiind şeful său, astfel că şi acest organ colegial are calitate procesuală pasivă în privinţa capătului de cerere privitor la anularea Deciziei Primului-Ministru nr. 553/2009.
Ca atare, reţine prima instanţă, în contextul legal sus-menţionat şi raportat la obiectul prezentului litigiu este evident că atât Guvernul României, cât şi Primul-Ministru au calitate procesuală pasivă în privinţa capetelor de cerere privind anularea H.G. nr. 689/2009 şi Decizia Primului-Ministru nr. 553/2009.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâţi, instanţa de fond a reţinut că, potrivit tichetului de recomandare a unităţii D.P.P. Ploieşti - Oficiul Poştal Târgovişte, reclamantul a expediat plângerea prealabilă la Guvernul României în data de 10 iulie 2009, iar cele două acte administrative au fost publicate în M. Of. al României, Partea I nr. 401, în data de 12 iunie 2009; ca atare, reclamantul a formulat plângerea prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în termenul egal de 30 de zile de la data comunicării.
Referitor la legalitatea celor două acte normative, instanţa de judecată a reţinut următoarele:
Măsura dispusă prin actele contestate s-a luat în baza prevederilor art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată şi a art. 33 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici aplicându-se măsura mobilităţii înalţilor funcţionari publici.
Potrivit art. 27 din H.G. nr. 341/2007, această măsură se realizează pentru eficientizarea activităţilor autorităţilor şi instituţiilor publice, în interes public şi în interesul funcţionarului public, însă, atât din conţinutul celor două acte administrative cât şi al referatului de aprobarea, nu rezultă în concret pentru ce situaţie s-a aplicat mobilitatea în cazul de faţă.
Astfel, reţine prima instanţă, din referatul în discuţie nu rezultă nici un considerent concret, a luării acestei măsuri, în sensul stabilirii unor sarcini la nivel guvernamental pentru reclamant sau a unor obiective propriu-zise de realizat, situaţie în care, având în vedere caracterul general al celor dispuse, cele două acte administrative nu sunt practic motivate, atât în fapt cât şi în drept, reprezentând implicit aspecte esenţiale de nelegalitate.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, potrivit art. 27 alin. (1) din H.G. nr. 341/2007, privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici, mobilitatea acestora se realizează pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, în interes public şi în interesul funcţionarilor publici; în baza art. 27 alin. (2) din acelaşi act normativ, mobilitatea înalţilor funcţionari publice se realizează cu respectarea principiilor privind legalitatea, imparţialitatea, obligativitatea şi transparenţa, iar art. 30, 31 şi 32 reglementează situaţiile în care se pot aplica mobilităţile respective, existând în concret şase situaţii: (atunci când există o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici vacantă sau temporar vacantă; în cazuri excepţionale, care necesită coordonarea unor situaţii complexe de natura celor care intra în atribuţiile înalţilor funcţionari publici; atunci când este necesară coordonarea unor activităţi de către un înalt funcţionar public cu o anumită calificare, specializare sau experienţă; pentru realizarea unui interes care vizează satisfacerea nevoilor comunitare sau realizarea competenţei autorităţilor şi instituţiilor publice; atunci când este necesară coordonarea la nivel central, regional, teritorial sau local a unor proiecte, programe sau activităţi, iar mobilitatea în interesul funcţionarului public poate fi aprobată de persoana care are competenţa numirii în funcţia publică, la cererea înalţilor funcţionari publici, formulată în scris şi motivată pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică).
Cu privire la celelalte capete de cerere, instanţa de fond a apreciat că sunt neîntemeiate, deoarece reclamantul nu a motivat şi nu a dovedit nici cererea privind suspendarea actelor administrative menţionate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, conform dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, nici cererea privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune materiale constând în diferenţa de retribuţie pe perioada aplicării actelor administrative atacate.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâţii şi, ulterior, Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României, cerere care a fost admisă în principiu în şedinţa de judecată din data de 5 decembrie 2010.
Guvernul României a criticat sentinţa întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, iar privitor la capătul de cerere care viza anularea Deciziei Primului-Ministru, acesta a fost îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât emitentul actului a fost primul-ministru.
Şi pe fond s-a criticat sentinţa Curţii de Apel apreciindu-se că instanţa nu a avut în vedere dispoziţiile legale în materie şi actele anexate la dosar.
Primul-Ministru al României în recursul său a invocat şi el lipsa calităţii procesuale pasive precizând că emitentul actului este Guvernul şi nu primul-ministru.
Referitor la anularea pe fond a Deciziei nr. 553/2009 şi aici au fost motive de critică pentru hotărârea judecătorească, precizându-se că actul în litigiu a fost emis în baza Legii nr. 188/1999 art. 19 şi a H.G. nr. 341/2007.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus la 28 octombrie 2010 o cerere de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României, motivată de faptul că la adoptarea actelor administrative care au modificat raporturile de serviciu ale reclamantului, ministerul a avut calitatea de iniţiator.
Recursurile sunt nefondate şi se vor respinge, la fel şi cererea de intervenţie accesorie pentru următoarele considerente:
Analizând motivele de recurs, actele dosarului, probatoriul admis şi administrat şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine:
Reclamantul-intimat este funcţionar public de carieră. Prin H.G. nr. 689/2009 s-a hotărât aplicarea mobilităţii pentru reclamantul J.A. din funcţia publică de subprefect al Judeţului Dâmboviţa, în funcţia de inspector guvernamental, iar prin Decizia nr. 553/2009 s-a decis numirea prin mobilitate a aceleiaşi persoane în funcţia de inspector guvernamental, conform Legii nr. 188/1999 art. 19 şi H.G. nr. 341/2007.
Corect prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de ambii pârâţi, cu motivarea că în raport de obiectul acestei cauze atât Primul-Ministru cât şi Guvernul României au calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte anularea pe de o parte a H.G. nr. 683/2009, dar şi a Deciziei Primului-Ministru nr. 553/2009. Prin urmare, nu se poate achiesa la nici un punct de vedere al acestor recurenţi-pârâţi în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, fiecare dintre ei având această calitate vis-à-vis de actele emise de ei şi contestate în instanţă de către reclamantul-intimat.
Pe fond, din ansamblul probator administrat de prima instanţă, se desprinde cu certitudine că măsura contestată a fost luată în baza Legii nr. 188/1999 art. 19 şi a H.G. nr. 341/2007, ea vizând eficientizarea activităţii autorităţilor publice în interesul instituţiilor şi al funcţionarului public.
Prin urmare, această mobilitate aplicată în speţă trebuia realizată conform H.G. nr. 341/2007 pentru eficientizarea activităţii instituţiilor publice şi a funcţionarilor publici, dar din conţinutul actelor administrative contestate nu rezultă cu certitudine pe ce anume s-a aplicat mobilitatea.
Intimatul-reclamant este numit în funcţia de subprefect dar cu caracter interimar, întrucât Guvernul nu a organizat concursul pentru definitivarea pe post. Prin urmare, acesta nu poate fi inspector guvernamental, întrucât anterior pronunţării sentinţei atacate el a fost renumit subprefect de recurentul Guvernul României, aplicarea H.G. nr. 689/2009 nemaiproducând consecinţe, mobilitatea din funcţia de subprefect fiind invalidată prin renumirea sa în această funcţie conform H.G. nr. 1166 din 3 ianuarie 2009.
Prin urmare, mobilitatea pentru funcţiile din categoria înalţilor funcţionari publici nu mai poate avea efectul prevăzut de art. 33 al H.G. nr. 341/2007, atâta vreme cât în această situaţie de fapt dedusă judecăţii, chiar emitentul actului lipseşte de conţinut şi interes atât recursul formulat cât şi dispoziţiile legale aplicate pentru intimatul-reclamant la luarea iniţială a măsurii.
Este adevărat că aplicarea mobilităţii a fost făcută cu încălcarea art. 27 din H.G. nr. 341/2007 fără respectarea condiţiilor legale şi fără o justificare a eficientizării activităţii autorităţii publice, actele administrative atacate încălcând legea în baza căreia au fost emise, măsura luată fiind pur formală dacă este raportată la H.G. nr. 1166/2009 dar şi la caracterul general al celor două acte administrative practic nemotivate atât în fapt cât şi în drept.
Dar chiar recursurile declarate cu caracter formal atâta vreme cât sentinţa atacată a fost pronunţată la 1 februarie 2010, iar în 3 octombrie 2009 s-a dat H.G. nr. 1166/2009 prin care J.A. a fost desemnat să exercite cu caracter temporar funcţia de subprefect până la organizarea concursului definitiv, care încă nu a fost organizat.
Faţă de aceste considerente, este evident că şi cererea de intervenţie accesorie a Ministerul Administraţiei şi Internelor este neîntemeiată şi se va respinge pentru aceleaşi consideraţiuni la fel cu recursurile declarate de Guvernul României şi de Primul-Ministru al Guvernului României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Guvernul României şi Primul-Ministru al Guvernului României împotriva Sentinţei nr. 20 din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Respinge, pe fond, cererea de intervenţie accesorie, formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5338/2010. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 5340/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
