ICCJ. Decizia nr. 5338/2010. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5338/2010
Dosar nr. 664/33/2010
Şedinţa publică de la 30 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 162/2010 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.A.P., S.M.E., S.J.I.J., respectiv S.Z.M., aşa cum aceasta a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, instanţa obligând conducătorul autorităţii publice pârâte la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a sentinţei şi până la virarea în favoarea reclamanţilor a sumelor indicate în sentinţa irevocabilă nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj.
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale în materie civilă a sumelor în speţă, cu titlul de despăgubire, începând cu data de 05 martie 2010, dată la care sentinţa pusă în executare a devenit irevocabilă şi până la virarea efectivă a sumei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 411 din 21 august 2009 a Curţii de Apel Cluj s-a dispus obligarea pârâtei să emită, pe numele reclamanţilor, titluri de plată în baza cererii de opţiune înregistrată în 30 octombrie 2008, precum şi să vireze în conturile indicate de reclamanţi sumele în speţă, urmare a emiterii titlurilor de plată corespunzătoare.
Sentinţa pronunţată a devenit irevocabilă şi implicit executorie prin respingerea recursului declarat, pârâta conformându-se doar parţial titlului executoriu în sensul că a emis titluri de plată, însă nu a virat sumele pentru care s-au eliberat aceste titluri în conturile indicate de reclamanţi, deşi titlul executoriu conţine referiri exprese în acest sens.
S-a apreciat că prin sentinţa pronunţată plata acestor sume de bani a fost considerată o operaţiune administrativă prin care obligaţia pârâtei să fie îndeplinită şi dreptul reclamanţilor să fie pe deplin satisfăcut, astfel că executarea în întregime a hotărârii judecătoreşti se realizează în baza art. 24 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prima instanţă a mai reţinut că cererea de investire cu formulă executorie conform dreptului comun a sentinţei în speţă a fost respinsă ca inadmisibilă de către Curtea de Apel Cluj, astfel încât respingerea demersului de faţă ar conduce la blocarea oricărei posibilităţi a reclamanţilor de a-şi realiza dreptul câştigat irevocabil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, precum şi art. 3041 C. proc. civ., solicitând examinarea cauzei sub toate aspectele.
Recurenta-pârâtă critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, prin motivele de recurs formulate, că în mod eronat instanţa de fond a considerat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în ceea ce priveşte executarea sentinţei civile nr. 411/2009 a Curţii de Apel Cluj, dat fiind că textul de lege se referă numai la cazurile de „modificare, încheiere, înlocuire a unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operaţiuni administrative”, ori în cauza dedusă judecăţii, operaţiunea administrativă nu poate fi asimilată cu obligaţia de plată a unor sume de bani.
Precizează recurenta-pârâtă că, urmare rămânerii irevocabile a sentinţei prin decizia nr. 1288/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a emis titlurile de plată conform opţiunilor exprimate, deci au fost emise actele administrative, însă în privinţa sumelor de bani la virarea cărora a fost obligată către intimaţii-reclamanţi nu se poate face executarea, dat fiind că aceste creanţe stabilite prin titlurile executorii în sarcina instituţiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, instituţia debitoare fiind obligată ca în termen de 6 luni să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.
De asemeni, susţine recurenta-pârâtă, în mod greşit instanţa de fond prin hotărârea recurată a obligat-o la plata dobânzii legale aferentă sumelor la virarea cărora a fost obligată în contul intimaţilor-reclamanţi, cu titlu de despăgubire, deoarece plata dobânzii este prevăzută numai în materie contractuală.
Susţine recurenta-pârâtă că o astfel de cerere este inadmisibilă, în condiţiile în care acţiunea este întemeiată pe art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004.
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor ce se află la dosarul cauzei, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 „dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”.
Alin. (2) al aceluiaşi text de lege menţionează că „în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.
În speţă, intimaţii-reclamanţi au solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (24) alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, dat fiind că recurenta-pârâtă nu a pus în executare sentinţa civilă nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1288 din 05 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţă prin care s-a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlurilor de plată, în baza cererilor de opţiune făcute de reclamanţii S.Z.M., S.A.P., S.M.E. şi S.J.I.J., aferente deciziilor de despăgubire nr. 2631 din 28 august 2008, nr. 3441 din 10 noiembrie 2008 şi nr. 3442 din 10 noiembrie 2008.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să vireze în conturile indicate de reclamanţi sumele datorate, urmare emiterii titlurilor de plată corespunzătoare.
Instanţa de fond, prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs, a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 şi a obligat conducătorul autorităţii publice la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economice pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a sentinţei şi până la virarea în contul reclamanţilor a sumelor indicate în sentinţa irevocabilă nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, dispunând totodată şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată la sumele la a căror virare a fost obligată.
A considerat instanţa de fond că autoritatea pârâtă a fost obligată în principal la emiterea unor acte administrative, iar în subsidiar la plata unor sume de bani la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi în baza acestor acte administrative, plata sumelor de bani fiind considerată o operaţiune administrativă, astfel că se impune executarea în întregime a acestei sentinţe.
Dar, astfel cum corect susţine şi recurenta-pârâtă, sentinţa este dată cu aplicarea greşită a legii, pentru că în mod nelegal i s-a aplicat conducătorului autorităţii pârâte amenda de 20% din salariul minim brut pe economie în condiţiile în care acestuia nu i se poate reţine o conduită culpabilă în ceea ce priveşte nepunerea în executare, în întregime, a sentinţei civile, devenită irevocabilă, nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj.
Se observă că autoritatea pârâtă a pus în termen, în executare sentinţa civilă devenită titlu executoriu şi anume a emis actele administrative la care a fost obligată, astfel: pentru cererea de opţiune din 30 octombrie 2009 – Titlurile de plată din 22 martie 2010; pentru cererea de opţiune din 12 februarie 2009 – Titlurile de plată din 22 martie 2010, pentru cererea de opţiune din 12 februarie 2009 Titlurile de plată din 22 martie 2010.
Toate aceste titluri de plată privesc acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv, ele fiind emise în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi.
S-a dat astfel o interpretare justă textului de lege – art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, care face referire la cazurile în care autoritatea pârâtă, urmare admiterii unei acţiuni, este obligată „să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative”.
Cât priveşte, însă, executarea celei de-a doua obligaţii cuprinsă în dispozitivul sentinţei civile nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, sentinţă devenită irevocabilă şi care constituie titlu executoriu potrivit legii (fără a fi necesară investirea sa cu formula executorie), constând în obligarea pârâtei la virarea în contul reclamanţilor a sumelor datorate, urmare emiterii titlurilor de plată corespunzătoare, se constată că pentru neplata acestora sume nu este culpabilă autoritatea pârâtei.
Sumele de bani – în total 1.058.762 RON, la virarea cărora a fost obligată recurenta pârâtă în conturile intimaţilor-reclamanţi, reprezintă despăgubiri acordate în baza Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, acestea fiind cuprinse în titlurile de plată emise în favoarea intimaţilor-reclamanţi, iar modalitatea de plată a acestora este prevăzută chiar de această lege.
Conform art. 141 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, „Sursele de finanţare a acordării despăgubirilor în numerar de către Direcţie se asigură din dividendele aferente acţiunilor deţinute de stat la Fondul Proprietatea, din sumele obţinute ca urmare a vânzărilor de acţiuni emise de SC Fondul Proprietatea SA, efectuate de către Ministerul Finanţelor Publice, după deducerea cheltuielilor efectuate de SC Fondul Proprietatea SA, şi în completare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanţelor Publice”.
Se observă, deci, că potrivit textului de lege menţionat, în completarea surselor de finanţare prevăzute la art. 141 alin. (4), finanţarea despăgubirilor în numerar se asigură şi de la bugetul de stat, iar pentru asigurarea acestor fonduri este necesar ca anual în bugetul Ministerul Economiei şi Finanţelor să se prevadă sumele necesare cu această destinaţie, aceste sume urmând a fi transferate în bugetul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, la solicitarea acesteia.
Or, atâta timp cât în bugetul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nu există fonduri bugetare cu această destinaţie – de plată a despăgubirilor în numerar – conducătorul autorităţii pârâte nu poate fi învinuit pentru neexecutarea hotărârii, aceasta ţinând de existenţa unor motive obiective.
Atributul constituirii bugetului de stat, inclusiv a repartizării sumelor pe diverse capitole bugetare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, context în care nu se poate reţine existenţa culpei autorităţii pârâte în neexecutarea sentinţei nr. 411/2009 a Curţii de Apel Cluj, cu privire la virarea sumelor de bani, reprezentând despăgubiri în conturile intimaţilor-reclamanţi.
Faţă de aceste prevederi speciale cuprinse în Legea nr. 247/2005 în legătură cu modalitatea de plată a despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi intimaţii-reclamanţi, nu sunt deci aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, aceasta chiar şi în situaţia în care s-ar accepta susţinerea acestora în apărare în sensul că efectuarea plăţii este asimilată unei operaţiuni administrative.
Intimaţii-reclamanţi, prin întâmpinarea depusă la dosar au precizat că nevirarea sumelor care fac obiectul titlurilor de plată emise în favoarea lor, este contrară art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cu atât mai mult cu cât prin art. 2 al O.U.G. nr. 62/2010 a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani emiterea unor noi titluri de plată, rămânând a fi achitate sumele aferente titlurilor emise.
Totodată, susţin aceştia, le-a fost încălcat dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, executarea unei hotărâri judecătoreşti fiind unul dintre aspectele dreptului de acces la justiţie.
Susţin intimaţii-reclamanţi că sunt deţinătorii unui drept de creanţă, drept pe care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului îl califică ca fiind un bun, astfel că omisiunea sau întârzierea nejustificată a autorităţii pârâte de a plăti sumele de bani la care a fost obligată prin hotărârea judecătorească, este de natură a încălca atât dreptul la un proces echitabil, protejat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cât şi dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Totodată, precizează intimaţii-reclamanţi că dacă există neconcordanţă între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, acestea din urmă au prioritate.
Este necontestabil că intimaţii reclamanţi, în cauza de faţă, au un drept de creanţă, drept ce este calificat ca fiind un bun de către jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, acesta constând în sumele de bani ce li se cuvin cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv şi care sunt cuprinse în titlurile de plată emise de către recurenta-pârâtă.
Dar, autoritatea pârâtă prin conducătorul ei, nu poate fi constrânsă la plata acestor sume potrivit considerentelor expuse mai sus, modalitatea de reparare a acestor despăgubiri fiind reglementată prin lege specială – Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi fiind dependentă de existenţa fondurilor bugetare cu această destinaţie specială.
În lipsa unor astfel de fonduri bugetare nu ne aflăm în faţa unui refuz nejustificat al recurentei-pârâte de punere în executare a sentinţei civile nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, în termenul imperativ de 30 zile de la data rămânerii irevocabile prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1288 din 05 martie 2010.
Aceasta, în raport şi de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari de natură a avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului, astfel că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale, cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
Lipsa de resurse financiare a Statului Român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica imposibilitatea recurentei-pârâte de a executa sentinţa, la momentul actual, printre altele şi pentru faptul că s-ar înfrânge principiul egalităţii de tratament între persoane aflate într-o situaţie identică sau similară.
Susţinerea intimaţilor-reclamanţi în sensul că prioritate în aplicare au prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificate prin Legea nr. 30/1994, în raport cu normele interne, nu-şi are aplicare în speţa de faţă.
Dreptul de creanţă, reprezentat de despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi intimaţii reclamanţi, nu este contestat, el există, numai că realizarea acestuia prin punerea în executare a sentinţei civile irevocabile, nu-i este imputabil recurentei-pârâte, existând motive obiective care fac imposibilă, la acest moment, realizarea acestui drept.
În consecinţă, în raport de motivele enunţate în prezenta decizie, se reţine că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică, astfel că, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite cu consecinţa modificării sentinţei în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 162/2010 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5337/2010. Contencios. Anulare acte privind... | ICCJ. Decizia nr. 5339/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
