ICCJ. Decizia nr. 5346/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5346/2010
Dosar nr. 3987/2/2009
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1341 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul D.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin care solicita anularea ordinului nr. 300 din 13 februarie 2009 emis de conducătorul autorităţii pârâte, reîncadrarea sa pe postul pe care îl ocupa anterior emiterii actului contestat şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite, precum şi a despăgubirilor pentru prejudiciul material şi moral suferit.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Ordinul nr. 300 din data de 13 februarie 2009 emis de către Ministrul Finanţelor Publice s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului începând cu data de 21 februarie 2009, temeiul de drept al ordinului constituindu-l art. 97 lit. a) şi art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În conformitate cu art. 97 lit. a) din Legea nr. 188/1999 se prevede ca încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc de drept şi se face prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, iar potrivit art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 „raportul de serviciu încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială ori invaliditate a funcţionarului public, potrivit legii”.
Pe de altă parte, se arată în considerentele sentinţei atacate, dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc că „asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă, cu excepţia pensiei anticipate şi a pensiei anticipate, îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului.”
Reţine prima instanţă că, din interpretarea coroborată a textelor legale anterior menţionate, rezultă că încetarea raporturilor de serviciu operează, în ipoteza inexistentei acordului angajatorului, la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.
În cauză, arată instanţa de fond, reclamantul a îndeplinit cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare la data de 21 februarie 2009, astfel că, în lipsa acordului angajatorului de a-şi continua activitatea, ordinul de încetare a raporturilor de serviciu de la momentul anterior menţionat apare ca legal şi temeinic.
Prima instanţă nu a reţinut aplicabilitatea în speţă a tezei a II-a a art. 89 lit. d) din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia raportul de serviciu încetează la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială ori invaliditate a funcţionarului public, potrivit legii, apreciind că textul de lege are în vedere ipoteza în care funcţionarul public a solicitat pensionarea.
În acest sens, instanţa de fond reţine că dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 stipulează fără echivoc împrejurarea că cererea de pensionare se depune la casa teritorială de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului.
Or, se arată în considerentele sentinţei atacate, în speţă, la momentul emiterii ordinului de încetare a raportului de serviciu, reclamantul nu se adresase casei teritoriale de pensii cu o cerere de pensionare, astfel că în mod judicios s-a constatat încetarea raporturilor de serviciu la momentul îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare.
În realitate, reţine instanţa de fond, reclamantul s-a adresat doar instituţiei pârâte la data de 21 ianuarie 2009 cu o cerere prin care solicita întocmirea documentaţiei în vederea trimiterii acesteia la casa de pensii, însă, evident, demersul său nu are semnificaţia îndeplinirii obligaţiei prevăzute la art. 82 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, fie şi în ipoteza existentei unui mandat dat pârâtului în sensul depunerii cererii la instituţia abilitată a o soluţiona; o astfel de concluzie se impune, de vreme ce raportul juridic de drept administrativ născut ca urmare a emiterii ordinului de încetare a funcţiei publice se analizează apelând la reglementarea legală specifică, incidenţa răspunderii ce derivă din contractul de mandat fiind irelevantă în litigiul dedus judecăţii.
Din această perspectivă, reţine instanţa de fond faptul că cererea reclamantului a fost înaintată Casei de Pensii a Sectorului 2 Bucureşti la data de 19 martie 2009, fiindu-i acordate drepturile la pensie începând cu 21 februarie 2009, dată de la care a încetat şi raportul de serviciu, neputându-se reţine existenţa vreunui prejudiciu în patrimoniul acestuia.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, contrar celor afirmate de către reclamant, în speţă nu sunt incidente nici dispoziţiile generale ale art. 56 lit. d) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, potrivit cărora, „Contractul individual de muncă încetează de drept la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau pensionare pentru invaliditate a salariatului, potrivit legii”, din moment ce acesta are calitatea de funcţionar public, fiindu-i aplicabilă reglementarea specială din art. 98 alin. (1) lit. d) al Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Totodată, apreciază prima instanţă, nu poate fi reţinută nulitatea ordinului atacat nici pe motivul că acesta nu a fost emis în termenul de 5 zile de la intervenirea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu, conform art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, nefiind probată vreo vătămare a reclamantului prin faptul emiterii anterioare, de vreme ce încetarea raportului de serviciu s-a dispus începând cu data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare.
Instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiat şi capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, reţinând că, în speţă, nu este întrunită cel puţin una din condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită a pârâtului.
Împotriva sentinţei civile nr. 1341 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamantul D.G., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii introductive de instanţă aşa cum a fost formulată.
Reclamantul a învederat, prin motivele de recurs, că în mod eronat prima instanţă a reţinut că la momentul emiterii ordinului de încetare a raportului de serviciu recurentul nu se adresase casei teritoriale de pensii cu o cerere de pensionare astfel că în mod judicios s-a constatat încetarea raportului de serviciu la momentul îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare, în condiţiile în care reclamantul şi-a îndeplinit, la data de 21 ianuarie 2009, obligaţia prevăzută de art. 81 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, de depunere la Direcţia generală resurse umane şi management din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a adresei în temeiul căreia autoritatea pârâtă trebuia să procedeze la întocmirea întregii documentaţii necesare în vederea constituirii dosarului în vederea pensionării pentru limită de vârstă şi la transmiterea dosarului oficiului de pensii competent. Aşa fiind, a precizat recurentul că apare ca evident faptul că la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare, respectiv la data de 21 februarie 2009, se încadra în prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel că ordinul nr. 300 din 13 februarie 2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al subsemnatului începând cu data de 21 februarie 2009 apare ca fiind un act administrativ unilateral vătămător emis cu fraudarea dispoziţiilor legale în materie.
A mai susţinut reclamantul că instanţa de fond de asemenea în mod eronat a apreciat că nu poate fi reţinută nulitatea ordinului atacat nici pe motivul că acesta nu a fost emis în termenul de 5 zile de la intervenirea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu, conform art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, nefiind probată vreo vătămare a reclamantului prin faptul emiterii anterioare, devreme ce încetarea raportului de serviciu s-a dispus începând cu dala îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare. Or, la data de 21 februarie 2009, când erau îndeplinite cumulativ condiţiile pentru pensionare pentru limită de vârstă, reclamantul se afla în concediu medical (17 februarie 2009-16 martie 2009), fiind astfel incidente prevederile ari. 36 din Legea nr. 188/1999, ceea ce înseamnă că Ministerul de Finanţe nu ar fi putut emite acest ordin decât eventual în momentul expirării concediului medical, respectiv la data de 29 februarie 2009. De aceea, având în vedere acest lucru, precum şi faptul că recurentul depusese cererea pentru pensionare, încadrându-se astfel în prevederile art. 41 alin. (6) din Legea nr. 19/2000, respectiv angajatorul nu putea dispune încetarea raporturilor de serviciu decât după primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare, s-a considerat că au fost lezate drepturile recurentului.
Recursul este nefondat.
Ordinul nr. 300 din data de 13 februarie 2009 emis de Ministrul Finanţelor Publice, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului D.G., controlor delegat superior clasa I treapta 1 în cadrul Unităţii centrale de armonizare a sistemelor de management financiar şi control, începând cu data de 21 februarie 2009, prin pensionare pentru limită de vârstă, este legal, fiind dat cu respectarea prevederilor art. 97 lit. a) şi art. 98 alin. (1) lit. d) teza I din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările aduse până la data emiterii actului administrativ contestat.
În mod întemeiat prima instanţă, prin sentinţa recurată, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, reţinând în mod corect că din interpretarea coroborată a textelor legale mai sus citate încetarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici opera, în ipoteza inexistenţei acordului angajatorului, la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Reclamantul a îndeplinit cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiul minim de cotizare pentru pensionare la data de 21 februarie 2009, astfel că în mod legal, în lipsa acordului angajatorului de continuare a activităţii, Ministrul Finanţelor Publice a dispus, prin ordinul nr. 300/2009, încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului, începând cu data respectivă. Nu erau incidente în cauză dispoziţiile tezei a II-a din textul art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, în forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat pe calea contenciosului administrativ, care stipula că raportul de serviciu al funcţionarului public înceta de drept „după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă. pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială ori invaliditate a funcţionarului public, potrivit legii”, fiind evident că această ipoteză devenea aplicabilă, în mod subsidiar, numai în acele situaţii în care nu era întrunită prima ipoteză vizată de teza I a textului art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, aceea a datei „îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare”.
Pe de altă parte, se reţine că împrejurarea invocată de reclamant, aceea că actul administrativ contestat nu a fost emis în termenul de 5 zile de la intervenirea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu, prevăzut de art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, nu este de natură a atrage sancţiunea nulităţii, în lipsa dovedirii de către reclamant a producerii vreunei vătămări.
În fine, se constată, cât priveşte motivul de recurs prin care s-a susţinut că în raport de prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999, republicată, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu putea emite actul administrativ decât în momentul expirării duratei concediului medical, respectiv la data de 29 februarie 2009, că şi acesta nu este întemeiat, Ordinul nr. 300 al Ministrului Finanţelor Publice fiind emis anterior datei de 17 februarie 2009 când a fost eliberat certificatul de concediu medical.
În raport de cele mai sus arătate, cum motivele de recurs formulate în cauză nu sunt întemeiate şi hotărârea atacată este legală şi temeinică, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul D.G. împotriva sentinţei civile nr. 1341 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva sentinţei nr. 1341 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5345/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5347/2010. Contencios → |
|---|
