ICCJ. Decizia nr. 5349/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5349/2010
Dosar nr. 9129/2/2009
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1103 din 03 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul S.D.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi a obligat pârâtul la emiterea deciziei ce constituie titlul de despăgubire.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin notificarea din 07 septembrie 2001, reclamantul a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor: una găinărie, un grajd cu teren aferent, una magazine din lemn, situate în sat Broşteni, comuna Bahna, judeţul Neamţ.
Prin dispoziţia nr. 261 din 27 noiembrie 2006 emisă de Primarul comunei Bahna, judeţul Neamţ, i s-a respins cererea de restituire în natură pentru imobilele construcţii şi teren solicitate prin notificare şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Dosarul aferent dispoziţiei nr. 261 din 27 noiembrie 2006 a fost înaintat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cu adresa din 27 noiembrie 2006 şi a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 30200/CC.
Urmare a demersurilor reclamantului pentru obţinerea informaţiilor referitoare la stadiul soluţionării dosarului şi pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis adresa de răspuns din 31 iulie 2009, în care a fost prezentată procedura administrativă de emitere a titlului de despăgubire, precizându-se că, până la acea dată, Dosarul nr. 30200/CC nu a fost repartizat unui consilier în vederea analizării acestuia.
Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă instituie o procedură complexă pentru stabilirea şi plata despăgubirilor care, în mod obiectiv, nu poate fi parcursă în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În lipsa unei dispoziţii exprese referitoare la termenul de soluţionare a dosarelor, instanţa are obligaţia de a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative pentru a se asigura o protecţie reală a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor consfinţite de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, instanţa de fond a constatat că termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantului, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost respectat, în condiţiile în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată după 5 ani, deşi termenul legal este de 60 de zile, iar de la data înregistrării Dosarului nr. 30200/CC la Secretariatul Comisiei Centrale şi până la data sesizării instanţei au trecut 3 ani, fără ca dosarul să fie repartizat unui consilier în vederea analizării acestuia.
Reţine prima instanţă că răspunsul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la cererea reclamantului, cuprins în adresa din 31 iulie 2009, exprimă, în realitate, un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu este oferită nicio justificare cu privire la lipsa de acţiune a autorităţii în decursul unui interval de 3 ani de la data înregistrării dosarului şi nu sunt prezentate elemente obiective care să permită reclamantului să întrevadă şi să controleze modul cum autoritatea investită de lege îşi exercită atribuţiile şi apoi să evalueze în ce măsură drepturile sale au fost lezate prin conduita adoptată de autoritate.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, termenul rezonabil de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie analizat atât în raport de durata procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, cât şi de durata procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cele două proceduri fiind succesive, iar în acest stadiu al procedurii de emitere a deciziei constând în titlul de despăgubire, atitudinea adoptată de autoritatea pârâtă este de natură să anuleze speranţa legitimă a reclamantului că într-un interval de timp rezonabil şi previzibil, cererea îi va fi soluţionată, iar dreptul urmărit va fi realizat.
Aceasta, reţine instanţa de fond, deoarece solicitarea de individualizare a măsurilor reparatorii este lipsită de temei legal, în condiţiile în care dispoziţia nr. 261 din 27 noiembrie 2006 a rămas definitivă, a fost înaintată Comisiei Centrale însoţită de întreaga documentaţie, inclusiv procesele-verbale de preluare a imobilelor, care permit individualizarea lor în vederea stabilirii despăgubirilor, iar atribuţiile Comisiei sunt limitate la analiza legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât a fost dată cu greşita aplicare a legii. S-a apreciat în recurs că instanţa fondului a apreciat eronat că în speţă au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, procedura administrativă neputând fi continuată în lipsa dosarului de despăgubire. De asemenea, greşit Curtea de apel a calificat refuzul nejustificat al autorităţii de a soluţiona cererea reclamantului, atâta vreme cât acest refuz nu s-a fundamentat pe un exces de putere.
Recursul este nefondat şi va fi respins.
Examinând actele dosarului, motivele de recurs şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reclamantului-intimat şi a obligat pe pârâtul-recurent la emiterea deciziei care constituie titlul de despăgubire.
Rezultă fără posibilitate de tăgadă că prin dispoziţia Primarului comunei Bahna, judeţul Neamţ, nr. 261/2006, i s-a respins reclamantului cererea de restituire în natură pentru imobile construcţii şi teren şi s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Este adevărat că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, dar corect s-a apreciat de prima instanţă că aceasta are rolul de a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative, tocmai pentru a se asigura o reală protecţie a dreptului de proprietate al cetăţeanului.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consfinţeşte dreptul fiecărei persoane la un proces echitabil în mod public şi într-un termen rezonabil, termen care în mod cert nu a fost respectat de recurent, în condiţiile în care notificarea formulată de intimat în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată după 5 ani, depăşindu-se astfel termenul de 60 de zile.
De altfel, într-un termen de 3 ani până la sesizarea instanţei de judecată dosarul intimatului nu a fost repartizat pentru a fi analizat.
Desigur, răspunsul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la solicitarea intimatului-reclamant prin adresa din 2009 poate reprezenta un refuz nejustificat al autorităţii de a-i satisface acestuia un drept recunoscut de lege în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, întrucât a fost cu mult depăşit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este motivul pentru care în mod legal pentru argumentele mai sus invocate, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat autoritatea administrativă să emită decizia care constituie titlul de despăgubire pentru intimat.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sentinţa atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care va respinge recursul declarat de Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei nr. 1103 din 03 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5347/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5352/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
