ICCJ. Decizia nr. 5357/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5357/2010
Dosar nr. 3877/1/2010
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 140/CA din 07 aprilie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC P. SRL Satu Mare şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 09 aprilie 2009 şi a raportului de inspecţie fiscală din 09 aprilie 2009, emise de pârâta A.N.A.F. – Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în speţă sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat şi la paguba iminentă - condiţiile în care reclamanta contestă decizia de impunere din 09 aprilie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 09 aprilie 2009, prin care s-a stabilit în sarcina societăţii obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 3.442.713 RON, invocând încălcarea prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. şi ale pct. 38 din H.G. nr. 44/2004 în ceea ce priveşte aprecierea organului de control ca fiind nedeductibile la calculul profitului impozabil a cheltuielilor cu prestările de servicii de consultanţă şi de intermediere, pentru care societatea nu a prezentat „situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie”, indiferent de tipul serviciului.
Acest lucru, se arată în considerentele sentinţei atacate, implică existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative contestate, iar, pe de altă parte, având în vedere valoarea obligaţiilor de plată stabilite în sarcina societăţii reclamante, prejudiciul suferit de reclamantă prin indisponibilizarea unor sume de bani considerabile ar fi evident, ceea ce ar avea drept rezultat imposibilitatea desfăşurării în continuare a activităţii societăţii.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta A.N.A.F.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., A.N.A.F. a susţinut că sentinţa atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, mai exact a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu atât mai mult cu cât şi Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 257 din 14 martie 2006, că „suspendarea actelor administrative reprezintă, totodată, o măsură de excepţie întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate”, iar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuează în acelaşi sens.
S-a apreciat, aşadar, că intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii niciunuia din cele două condiţii cerute imperativ şi cumulativ de lege pentru acordarea suspendării executării actelor administrativ fiscale contestate şi care se referă la existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente. Sub acest din urmă aspect, indisponibilizarea unor sume de bani cu rezultatul imposibilităţii desfăşurării în continuare a activităţii societăţii comerciale nu este de natură a dovedi paguba iminentă şi nu este relevantă în ceea ce priveşte obiectul cauzei, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.
În opinia recurentei, nici argumentul intimatei-reclamante referitor la faptul că executarea actelor administrativ fiscale ar duce la perturbarea activităţii Fundaţiei M.M. al cărei unic fondator este societatea reclamantă nu este susţinut de probe pentru a se constitui într-o pagubă iminentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 deoarece desfăşurarea activităţii fundaţiei este independentă de achitarea obligaţiilor fiscale, executarea obligaţiilor contractuale neputând afecta legalitatea obligaţiilor stabilite prin decizia de impunere şi, implicit, încasarea acestora la bugetul de stat. Mai mult, intimata-reclamantă nu a făcut dovada contribuţiei lunare la funcţionarea acestei fundaţii, care are susţinători şi alte persoane fizice române şi străine.
Prin întâmpinare, SC P. SRL şi-a axat apărările în principal pe inadmisibilitatea recursului în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 deoarece prin sentinţa civilă nr. 223/CA din 30 iunie 2010 aceeaşi Curte de apel a admis acţiunea de fond ce a avut ca obiect anularea actelor administrativ fiscale în discuţie. Or, în acest context, suspendarea actelor administrativ fiscale se prelungeşte ope legis până la soluţionarea irevocabilă a cauzei pe fond.
Totodată, intimata a arătat şi că recursul este nefondat, fiind îndeplinite ambele cerinţe impuse de legiuitor pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, puternica îndoială asupra prezumţiei de legalitate fiind confirmată de soluţia anulării acestora; mai mult, în cererea de recurs nu sunt aduse contraargumente admiterii cererii de suspendare, A.N.A.F. rezumându-se să menţioneze că raţionamentul expus în considerentele sentinţei nu este corect.
Examinând cauza în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu sunt motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate.
Recursul este admisibil, calea extraordinară de atac fiind permisă de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi exercitată în termenul legal, aserţiunea intimatei-reclamante prin referirea la art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 fiind mai degrabă un argument suplimentar pentru a menţine ca legală şi temeinică soluţia dată în privinţa cererii de suspendare a executării întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Evaluând la rându-i îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării celor două acte administrativ fiscale emise de A.N.A.F. prin raportare la art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, modificată şi completată, Înalta Curte constată că abordarea judecătorului fondului este în acord cu probatoriul administrat şi cu normele legale incidente.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, fiind supus regulii executării imediate şi din oficiu. Pentru înlăturarea acestei reguli, la cererea părţii interesate, este necesar ca instanţa să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz în parte şi ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate.
Ca măsură de excepţie, întreruperea temporară a efectelor unui act administrativ poate opera numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: existenţa cazului bine justificat şi pentru prevenirea unei pagube iminente [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004].
Legiuitorul a explicat şi înţelesul celor două sintagme care se identifică cu cele două condiţii, prin art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş).
Pe baza actelor dosarului, prima instanţă a procedat în conformitate cu normele legale arătate mai înainte, stabilind că împrejurările legate de starea de fapt şi de drept creează îndoieli serioase asupra legalităţii deciziei de impunere din 09 aprilie 2009 privind obligaţiile suplimentare de plată (în valoare totală de 3.442.713 RON) şi a raportului de inspecţie fiscală din 09 aprilie 2009 emise de A.N.A.F.
Au fost avute în vedere, pe de o parte, valoarea obligaţiilor de plată stabilite în sarcina societăţii reclamante, iar pe de altă parte prejudiciul suferit de aceasta prin indisponibilizarea unor sume de bani considerabile şi care în mod evident ar avea drept consecinţă directă imposibilitatea desfăşurării în continuare a activităţii.
Considerentele sentinţei aflate în control judiciar şi expuse rezumativ în decizia de faţă nu sunt combătute de recurentă. Cea mai mare parte a motivării căii de atac nu cuprinde critici propriu-zise aduse sentinţei, subsumându-se unor consideraţii teoretice asupra actului administrativ şi asupra condiţiilor obligatorii şi cumulativ prevăzute de art. 14 alin. (1) pentru a fi posibilă suspendarea executării lui, fără a se aduce argumente de fapt şi de drept care să ducă la concluzia contrară celei la care a ajuns instanţa de fond.
Soluţia de admitere a cererii de suspendare a executării celor două acte administrativ fiscale este în acord nu numai cu prevederile legii naţionale, ci şi cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ.
Potrivit Recomandării, măsura de protecţie provizorie (care îmbracă în speţă forma suspendării executării) pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reperabile doar cu dificultate şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
În fine, trebuie observat că instanţa de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Oradea a anulat actele administrativ fiscale care fac obiectul prezentei cauze, prin sentinţa nr. 223/CA din 20 iunie 2010 (aflată în copie la dosar), astfel că devin incidente dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea contenciosul administrativ potrivit cărora „În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).
Văzând şi dispoziţiile art. 312 (1) C. proc. civ. şi art. 20(1) din Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 140/CA din 07 aprilie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5356/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5362/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
