ICCJ. Decizia nr. 5423/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5423/2010
Dosar nr. 874/2/2009
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1261 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de SC I.C.P.E. SA în contradictoriu cu A.F.P. Sector 3 şi intervenienta D.G.F.P. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 1925 din 14 noiembrie 2008, A.F.P. Sector 3 a stabilit în sarcina reclamantei SC I.C.P.E. SA majorări şi penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale restante, debite care fac obiectul înlesnirilor la plată prevăzute în Legea nr. 230/2004 calculate pentru perioada 04 iunie 2004-08 mai 2006 şi neachitate.
Instanţa de fond a reţinut că împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat, în conformitate cu art. 205 C. proc. fisc., contestaţie, care a fost transmisă organului competent pentru soluţionare, care nu a emis încă o decizie în urma soluţionării căii administrative de atac.
Astfel, s-a reţinut că singurul act administrativ susceptibil de a fi contestat la instanţa de contencios administrativ este decizia prin care urmează să se soluţioneze contestaţia reclamantei.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a constatat că cererea de anulare a deciziei nr. 1925 din 14 noiembrie 2008 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale este, fără putinţă de tăgadă, inadmisibilă.
Instanţa a concluzionat că, în ipoteza în care etapa administrativă nu a fost epuizată, instanţa de judecată nu se poate subroga în atribuţiile de soluţionare care cad în sarcina autorităţii administrativ fiscale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta de SC I.C.P.E. SA.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
- În mod greşit, instanţa de fond a apreciat acţiunea inadmisibilă. O astfel de soluţie, arată recurenta, este contrară dispoziţiilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Accesul liber la justiţie este consacrat ca drept cetăţenesc fundamental şi prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, prin art. 21 din Constituţia României, art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Arată, de asemenea, recurenta că se consideră îndreptăţită să apeleze la calea judiciară întrucât după 2 ani de zile nu au primit răspuns la plângerea prealabilă.
Înalta Curte, analizând cererea de recurs, motivele invocate, sumele legale incidente în cauză şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., constată că aceasta nu este fondată pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
În mod corect, instanţa de fond a făcut interpretarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Aşa cum a reţinut instanţa fondului, dispoziţiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 fiind imperative, numai decizia de soluţionare a contestaţiei emisă de organul de soluţionare competent poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă potrivit legii.
Este adevărat că trecerea unui termen de 2 ani de zile în decursul căruia nu s-a soluţionat contestaţia administrativ-fiscală, nu este rezonabilă şi încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă reclamanta avea posibilitatea de a introduce la instanţa de contencios administrativ competentă o cerere de chemare în judecată prin care să solicite constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde, soluţiona contestaţia în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 18 alin. (1), precum şi obligarea la emiterea actului administrativ (decizia la care se referă art. 218 din O.G. nr. 92/2003).
Aşa cum este consacrat în jurisprudenţă, constatarea sau recunoaşterea dreptului sau interesului legitim nu se poate face independent de existenţa unei atingeri aduse unui drept sau a unui interes legitim respectiv de existenţa unei practici administrative vătămătoare.
Faţă de cele reţinute mai sus, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I.C.P.E. SA împotriva sentinţei nr. 1261 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5422/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5427/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
