ICCJ. Decizia nr. 5530/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5530/2010
Dosar nr. 868/57/2010
Şedinţa publică de la 9 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia contencios, administrativ şi fiscal, reclamanţii B.I.N. şi B.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală din 19 mai 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală parţială din 19 mai 2010, prin care s-a stabilit suplimentar în sarcina reclamanţilor T.V.A. în sumă de 642.822 RON şi majorări de întârziere de 300.689 RON, până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că există un caz bine justificat pentru suspendarea executării actelor menţionate întrucât la data controlului, C. fisc. nu reglementa situaţiile în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare imobile din patrimoniul personal, devin persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A., această modificare intrând în vigoare la data de 1 ianuarie 2010.
Au mai arătat reclamanţii că încheierea de contracte de vânzare-cumpărare de locuinţă proprietate personală nu constituie o activitate economică cu caracter de continuitate, vânzările nerealizându-se în calitate de comercianţi.
A mai arătat reclamantul că există riscul producerii unui dezechilibru financiar prin punerea în executare a actului contestat, fiind puşi în imposibilitatea rambursării creditelor contractate.
Pârâta a invocat prin întâmpinare prematuritatea cererii introdusă înaintea expirării termenului prevăzut pentru formularea contestaţiei administrative, iar, pe fond, respingerea cererii întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării executării actului administrativ, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 195/F/CA din 28 iulie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii B.I.N. şi B.E., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere fiscală din 19 mai 2010, până la pronunţarea instanţei de fond. A respins în rest cererea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în considerarea celor două principii incidente în privinţa actelor administrative, respectiv al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie o excepţie, putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
A mai reţinut prima instanţă că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării executării actului administrativ fiscal în măsura dovedirii condiţiilor cumulative şi anume: existenţa unui caz bine justificat şi a pagubei iminente.
S-a constatat că, având în vedere perioada supusă inspecţiei fiscale, succesiunea modificărilor art. 127 C. fisc. prin introducerea alin. (21) doar începând cu 01 ianuarie 2010, divergenţele cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile, fără a antama fondul, este îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat, din împrejurările cauzei rezultând indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului fiscal.
S-a mai apreciat că înscrisurile dosarului şi circumstanţele speţei atestă, totodată şi îndeplinirea condiţiei privind iminenţa pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuţie şi efectele începerii executării silite asupra apartamentului aflat în proprietatea reclamanţilor impunându-se suspendarea executării actului menţionat pentru a se evita desfăşurarea unor proceduri judiciare ulterioare.
În final, curtea de apel a apreciat că raportul de inspecţie fiscală a cărui suspendare a executării se solicită stă la baza emiterii deciziei de impunere fiscală, nefiind un act administrativ fiscal, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, cererea de suspendare a raportului urmând a fi respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând ca temei legal al recursului dispoziţiile art. 3041 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate:
-în mod greşit instanţa de fond a apreciat că este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat fără să ţină seama de faptul că în domeniul fiscal se aplică dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., şi nu cele de drept comun, în ceea ce priveşte încadrarea reclamanţilor în categoria persoanelor impozabile, întrucât au realizat venituri din vânzarea unor apartamente, locuinţe individuale, în scopul de a obţine venituri cu caracter de continuitate.
-în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei referitoare la prevenirea pagubei iminente se arată hotărârea instanţei de fond este greşită, cât timp nu s-a făcut dovada efectivă a începerii executării silite asupra conturilor bancare ale intimaţilor sau asupra bunurilor care compun averea comună, astfel că nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au combătut criticile recurentei şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţionând că soluţia atacată este temeinică şi legală , fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal menţionat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) menţionat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
După cum se constată, prima instanţă, soluţionând cererea de suspendare a apreciat că divergenţele cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile justifică îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat.
Însă, această apreciere este eronată şi nu prezintă caracterul unei îndoieli serioase asupra legalităţii actului administrativ fiscal care să răstoarne prezumţia de legalitate a acestuia, cu ocazia cercetării sumare a aparenţei dreptului, astfel cum impun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) menţionate anterior.
De altfel, în speţă, motivele şi susţinerile invocate de intimaţii-reclamanţi nu fac dovada îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia „cazului bine justificat”, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanţei care va soluţiona eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei de impunere din 19 mai 2010.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum a fost definită în art. 1 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Intimaţii-reclamanţi nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
De asemenea, nici susţinerile potrivit cărora începerea procedurii executării silite asupra bunurilor din patrimoniul intimaţilor-reclamanţi nu se încadrează în definiţia pagubei iminente întrucât această procedură nu i-a lipsit pe aceştia de folosinţa bunului imobil.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Sibiu, împotriva sentinţei nr. 195F/CA din 28 iulie 2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia contencios, administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi respinge cererea de suspendare formulată de reclamanţii B.I.N. şi B.E., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5529/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5531/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
