ICCJ. Decizia nr. 5560/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5560/2010
Dosar nr. 4711/2/2010
Şedinţa de la 10 decembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 4711/2/2010, reclamanta SC P.S.T. SRL a chemat în judecată pe pârâtele A.F.P. Sector 5 Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi D.G.F.P. a mun. Bucureşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii solicitând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.F.P. Sector 5 Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală, astfel cum a fost menţinută parţial prin Decizia nr. 83 din 12 martie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. a mun. Bucureşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. a mun. Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul 1 de cerere, vizând suspendarea executării deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009, excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, vizând suspendarea executării deciziei de soluţionare a contestaţiei, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că are calitate procesuală pasivă pe capătul 1 de cerere doar pârâta A.F.P. Sector 5 Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală, respectiv entitatea care a emis Decizia de impunere a cărei executare se cere a fi suspendată.
În plus, pârâta a susţinut faptul că executarea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nu poate fi suspendată, întrucât nu este vorba despre un act administrativ-fiscal.
La data de 11 iunie 2010, reclamanta a formulat cerere precizatoare, în care a subliniat că, aşa cum reiese din Decizia nr. 83 din 12 martie 2010, suma ce reprezintă debitul contestat, şi în raport de care trebuie stabilit cuantumul cauţiunii, este de 510.485 RON.
Pârâta A.F.P. Sector 5 Bucureşti a depus note scrise în care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
Prin încheierea interlocutorie pronunţată de instanţă la data de 25 iunie 2010, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta A.F.P. Sector 5 Bucureşti.
Prin încheierea interlocutorie pronunţată de instanţă în şedinţa din 08 iulie 2010, au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul 1 de cerere, vizând suspendarea executării deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009 şi excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, vizând suspendarea executării deciziei de soluţionare a contestaţiei, invocată de parata D.G.F.P. a mun. Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3206 din 18 august 2010, a admis acţiunea reclamantei SC P.S.T. SRL, a suspendat executarea deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.F.P. Sector 5 Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală, aşa cum a fost menţinută parţial prin Decizia nr. 83 din 12 martie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. a mun. Bucureşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă suspendarea executării actului administrativ fiscal anterior arătat, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată suplimentară a TVA în cuantum de 510.485 RON.
În speţă, sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a putea dispune suspendarea executării deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.F.P. Sector 5 Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală, astfel cum a fost menţinută parţial prin Decizia nr. 83 din 12 martie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. a mun. Bucureşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii.
În concepţia Curţii de apel, argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt expuse de reclamantă.
Mai precis, instanţa de fond a precizat faptul că există o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ fiscal aflat în discuţie, deoarece chiar autoritatea pârâtă D.G.F.P. a mun. Bucureşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii a recunoscut că, în parte, sunt fondate criticile formulate de reclamantă în privinţa acestui act (a se vedea pct. 2 din dispozitivul deciziei nr. 83 din 12 martie 2010).
Pe de altă parte, cazul bine justificat este reprezentat de nelegalitatea refuzului pârâtelor de a considera ca fiind deductibilă diferenţa de TVA de 497.663 RON, în condiţiile în care HG nr. 1618/2008 precizează faptul că, în situaţia în care valoarea de cumpărare a terenului este superioară valorii clădirilor achiziţionate, clădirile vor urma regimul terenului, din perspectiva TVA, interpretare similară cu cea realizată de Curtea Europeană de Justiţie în speţa Don Bisco Onroerend Goed BV (C-461/08).
În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa de fond a apreciat că, din analiza bilanţurilor aferente anilor 2007 şi 2008 şi a extraselor de cont bancar aferente perioadei decembrie 2009-martie 2010, depuse de reclamantă la dosarul cauzei, reiese faptul că de la data înfiinţării şi până în prezent societatea reclamantă nu a realizat nici venituri şi nici profit din activitatea desfăşurată, respectiv pentru care a fost autorizată să funcţioneze. În plus, societatea nu are în portofoliu bunuri de natură a genera veniturile necesare cheltuielilor curente ori celor cu investiţiile, nu dispune de un portofoliu de clienţi sau de contracte comerciale de natură a aduce venituri în perioada următoare, iar capitalul social al societăţii este de o valoare nesemnificativă.
Ca atare, în ipoteza în care s-ar trece la executarea silită a sumelor considerabile impuse in sarcina reclamantei, prin actul administrativ-fiscal reprezentat de Decizia de impunere din 24 noiembrie 2009, aşa cum a fost modificată prin Decizia nr. 83/2010, apare ca iminentă producerea unei pagube în privinţa societăţii reclamante, faţă de faptul că, astfel, această societate comercială ar fi în imposibilitatea de a-şi continua activitatea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele A.F.P. Sector 5 Bucureşti şi D.G.F.P. a mun. Bucureşti, care au solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
1. În motivarea cererii de recurs, pârâta A.F.P. Sector 5 Bucureşti a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a realizat o prezentare amplă a situaţiei de fapt şi a încadrării sale juridice.
De asemenea, recurenta a procedat la o detaliere exhaustivă a fondului litigiului fiscal de faţă şi nu a structurat calea extraordinară de atac, aşa cum impun prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În privinţa cererii de suspendare, recurenta a arătat faptul că sunt incidente prevederile art. 148 alin. (6) C. proCod Fiscal
Mai precis, recurenta a susţinut că, nici din acţiunea formulată şi nici din anexele ataşate acesteia, nu reiese imposibilitatea debitoarei de a-şi continua activitatea economică ce ar avea consecinţe sociale deosebit de grave.
Mai mult, în ipoteza în care se va acorda suspendarea solicitată de intimată, recurenta a cerut să se aibă în vedere şi dispoziţiile art. 148 alin. (7) din aceeaşi reglementare legală, precum şi ale art. 403 alin. (1) C. proc. civ.
2. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta D.G.F.P. a mun. Bucureşti a arătat faptul că hotărârea instanţei de fond nu respectă cerinţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se bazează doar pe susţinerile părţii reclamante, fără a analiza şi apărările sale.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Refuzul autorităţilor pârâte de a considera deductibilă diferenţa de TVA de 497.663 RON nu poate fi bazat pe aplicabilitatea interpretării date de Curtea Europeană de Justiţie în cauza Don Bosco, întrucât, în această speţă, instanţa comunitară s-a pronunţat doar cu privire la tratamentul fiscal aplicat operaţiunii de livrare de terenuri şi construcţii, nu şi asupra dreptului de deducere implicat de tranzacţia analizată.
Or, din perspectiva aplicării TVA pentru operaţiunea de livrare de terenuri şi construcţii, în cauză nu poate fi vorba despre o operaţiune unică de livrare şi de demolare, al cărui scop este livrarea de terenuri libere de construcţii, în condiţiile în care obiectul contractului l-a constituit transmiterea proprietăţii asupra unor terenuri şi clădiri, individualizate distinct în cadrul tranzacţiei; în plus, vânzătorul şi-a asumat demolarea clădirilor existente pe teren la momentul încheierii contractului, ceea ce diferenţiază net situaţia existentă în cauza de faţă de cea avută în vedere de Curtea de la Luxemburg.
În altă ordine de idei, este nefondată afirmaţia primei instanţe, în sensul că, în situaţia în care valoarea de cumpărare a terenului este superioară valorii construcţiilor achiziţionate, clădirile vor urma regimul terenului din perspectiva TVA.
Pe acest aspect, recurenta a arătat faptul că intimata a achiziţionat un imobil compus din teren şi construcţii, valoarea tranzacţiei fiind defalcată în preţul pentru teren şi preţul pentru construcţii, părţile convenind astfel să atribuie o valoare economică distinctă fiecărei părţi componente a tranzacţiei.
Atât normele din Cod Fiscal, cât şi jurisprudenţa în materie de TVA a Curţii de la Luxemburg au stabilit că este obligaţia persoanei impozabile, care solicită deducerea TVA-ului, să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii; acordarea deductibilităţii TVA la achiziţia unei clădiri se poate face doar dacă clădirea respectivă este folosită în scopul realizării unor operaţiuni taxabile; când, însă, clădirea este achiziţionată de cumpărător cu intenţia clară de a fi demolată, cum este cazul în speţa de faţă, este evident că acel bun imobil nu are cum să mai fie folosit în scopul realizării unor operaţiuni taxabile.
În acest sens, recurenta a individualizat şi dispoziţiile art. 45 din Normele metodologice, aprobate prin HG nr. 44/2004, modificate şi completate.
Pe de altă parte, recurenta a arătat faptul că, în mod eronat, prima instanţă a concluzionat în sensul că este îndeplinită condiţia pagubei iminente.
În opinia recurentei, condiţiile actuale de criză economică majoră nu sunt aspecte de natură a justifica producerea unei pagube iminente, care să o prejudicieze pe intimata-reclamantă în interesele sale recunoscute de lege, deoarece paguba iminentă ar trebui să constea într-o consecinţă a executării actului administrativ atacat şi nu în efectele crizei economice în care se află ţara, efecte ce influenţează toţi agenţii economici, inclusiv statul.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
I. În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.
Mai precis, judecătorul fondului cauzei a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care l-au condus la concluzia necesităţii suspendării efectelor deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.F.P. Sector 5 Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală, aşa cum a fost menţinută parţial prin Decizia nr. 83 din 12 martie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. a mun. Bucureşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii.
II. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
După cum s-a arătat anterior, prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere mai sus individualizată, prin care s-a stabilit că intimata are obligaţia de a plăti la bugetul de stat suma de 327.358 RON - reprezentând TVA stabilit suplimentar de plată - , suma de 198.751 RON - majorări de întârziere aferente, calculate pentru perioada 25 ianuarie 2008-25 aprilie 2009 - şi a fost respinsă rambursarea către reclamantă a sumei de 974.375 RON, reprezentând TVA, conform decontului de TVA cu sold negativ.
Prin Decizia nr. 83 din 12 martie 2010, emisă de recurenta D.G.F.P. a mun. Bucureşti – Serviciul Soluţionare Contestaţii, a fost desfiinţată în parte Decizia de impunere mai sus amintită, cu privire la TVA stabilit suplimentar în urma inspecţiei fiscal, în sumă de 791.248 RON, şi majorări de întârziere aferente TVA, în sumă de 198.751 RON; totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de către societatea intimată împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată, reprezentând TVA în cuantum de 510.485 RON.
În consecinţă, obiectul acţiunii de faţă rezidă în suspendarea executării unui act administrativ-fiscal prin care s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţia de plată suplimentară a TVA în cuantum de 510.485 RON.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, în mod indiscutabil, Decizia de impunere din 24 noiembrie 2009 emisă de recurenta A.F.P. Sector 5 Bucureşti este un act administrativ-fiscal.
De asemenea, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat.
Aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ-fiscal solicitat a fi suspendat sunt legate de aparenta încălcare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie.
Mai precis, pot fi individualizate, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond, prevederile HG nr. 1618/2008, potrivit cărora în situaţia în care valoarea de cumpărare a terenului este superioară valorii clădirilor achiziţionate, acestea din urmă vor urma regimul terenului din perspectiva taxării pe valoarea adăugată.
Pe de altă parte, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 155 alin. (10) şi ale art. 145 alin. (2) Cod Fiscal, în raport cu care s-a creat o aparenţă de nelegalitate referitor la refuzul pârâtelor de a deduce diferenţele de TVA de 9.591 RON şi 3.750 RON.
De asemenea, în cauză, este îndeplinită şi condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
În opinia Înaltei Curţi, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că, în situaţia în care s-ar trece la executarea deciziei de impunere aflată în discuţie, s-ar produce o pagubă iminentă în privinţa societăţii intimate, în raport de împrejurarea că aceasta ar fi în imposibilitate de a continua activităţile necesare în vederea îndeplinirii obiectului său de activitate, iar suma pretinsă de autorităţile fiscale este mai mare decât nivelul profitului net obţinut în anii anteriori.
Totodată, societatea intimată are în derulare o serie de contracte încheiate cu diferite societăţi comerciale, în baza cărora primeşte consultanţă tehnică în vederea întocmirii documentaţiei necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construire. În aceste condiţii, o posibilă poprire a conturilor bancare ale societăţii ar putea avea drept consecinţă imposibilitatea onorării contractelor şi întârzierea predării documentaţiei tehnice necesare pentru emiterea autorizaţiei de construire a proiectului imobiliar.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că o posibilă executare a deciziei de impunere analizate ar putea avea ca efect o situaţie de blocaj financiar al societăţii intimate.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. a mun. Bucureşti şi A.F.P. Sector 5 împotriva sentinţei nr. 3206 din 18 august 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5561/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5559/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
