ICCJ. Decizia nr. 5570/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5570/2010
Dosar nr. 3095/2/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată de reprezentantul Sindicatul Naţional Vamal U., în numele şi pentru membrii săi de sindicat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor şi Ministerul Finanţelor Publice, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25%, pentru perioada 01 ianuarie 2004 până în prezent şi actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data efectivă a plăţii, precum şi obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor solicitate.
În motivarea acţiunii, reprezentantul a arătat că membrii de sindicat pe care îi reprezintă au calitatea de funcţionari publici, iar potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, [fost art. 29 alin. (1)] pentru activitatea desfăşurată au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
S-a mai arătat că până la data formulării acţiunii reclamanţii nu au beneficiat de suplimentul postului şi nici de suplimentul treptei de salarizare, iar împrejurarea că în perioada anilor 2005 şi 2006 a fost suspendată aplicarea acestor drepturi (OUG nr. 92/2004 şi OG nr. 2/2006) nu a înlăturat aceste suplimente salariale, garantarea realizării acestor drepturi fiind conformă principiului constituţional al garantării realizării drepturilor legale acordate.
Reclamanţii au arătat că inexistenţa resurselor financiare nu poate avea vreo influenţă asupra stabilirii sau recunoaşterii drepturilor salariale, precizând că dreptul la acţiune nu este prescris, data naşterii dreptului la acţiune fiind 01 ianuarie 2007, cetăţenii neputând fi sancţionaţi pentru lipsa de suspiciune în ceea ce priveşte legalitatea modului de adoptare a actului normativ.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anii 2004, 2005, 2006, faţă de prevederile art. 166 C. muncii, iar, în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 3714 din 04 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 92/2004 şi a respins în consecinţă acţiunea pentru această perioadă; a respins în rest acţiunea formulată de reclamanţii B.C., N.A.M. şi alţii, toţi prin Sindicatul Naţional Vamal U., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Autoritatea Naţională a Vămilor, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anii 2004, 2005, 2006, instanţa a reţinut că această excepţie de fond, peremptorie şi absolută este întemeiată în parte, având în vedere pe de o parte, că anterior datei intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă nu a existat nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, iar pe de altă parte, dispoziţia de suspendare din ordonanţa de urgenţă are natura unei cauze de suspendare a cursului prescripţiei în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, instanţa a admis în parte excepţia prescripţiei, doar pentru perioada anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 92/2004 (şi nu pentru tot anul 2004, cum a solicitat pârâta) şi a respins în consecinţă acţiunea pentru această perioadă.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reţinut că prin acţiune se solicită obligarea autorităţii pârâte la plata unor drepturi salariale cu privire la care susţine că au existat în raportul de funcţii ale membrilor de sindicat funcţionari publici pe care îi reprezintă.
S-a mai reţinut că, în perioada anilor 2004-2006, prevederile referitoare la drepturile reglementate de art. 29 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate, succesiv de OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2005) şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006 (aprobată cu modificări de Legea nr. 417/2006).
Instanţa a reţinut că drepturile salariale solicitate prin acţiune se referă la „suplimentul postului” şi „suplimentul corespunzător treptei de salarizare”, reglementate de Legea nr. 188/1999, iar aceste drepturi reprezintă două componente ale salariului unui funcţionar public, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din lege.
S-a arătat în considerentele hotărârii atacate că actele normative privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, şi pentru perioada de referinţă, au fost OUG nr. 92/2004 şi OG nr. 2/2006, că din prevederile acestor acte normative nu rezultă că „suplimentul postului” sau „suplimentul treptei de salarizare” (anterior suplimentul gradului) sunt sporuri salariale reglementate într-un anumit procent şi că aceste „suplimente” fac parte din salariul funcţionarului public, dar se acordă în anumite situaţii.
Alte situaţii, în care funcţionarii publici beneficiază de suplimentul postului sau de suplimentul treptei de salarizare, se regăsesc atât în OG nr. 2/2006, art. 6 alin. (3), (4) şi (6), cât şi în OG nr. 6/2007, art. 6 alin. (3) şi (4).
În concluzie, instanţa a reţinut că suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare nu sunt drepturi de care beneficiază toţi funcţionarii publici, ci drepturi care se acordă de autoritatea publică angajatoare în situaţia în care, în urma transferului, promovării ori a altor cazuri de modificare ale raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, trebuie să i se asigure creşterea salarială prevăzută de lege.
S-a apreciat de către instanţă că solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei să le plătească sub forma unor sporuri permanente suplimente salariale care au fost reglementate pentru anumite situaţii şi mai mult, suplimente cuantificate de reclamanţi, în sensul dorit de aceştia, este evident nelegală şi netemeinică.
S-a mai apreciat că reclamanţii nu au dovedit că s-au aflat în situaţii specifice, reglementate de prevederile legale privind salarizarea funcţionarilor publici, pentru a aprecia culpa autorităţii angajatoare în neacordarea suplimentelor salariale, precum şi faptul că celelalte susţineri ale reclamanţilor, care privesc neconstituţionalitatea unor texte legale ce nu mai sunt în vigoare, sunt de prisos a mai fi analizate din moment ce instanţa a constatat inexistenţa în raportul de serviciu al reclamanţilor a drepturilor la suplimentul de post şi suplimentul treptei de salarizare.
Instanţa a apreciat, de asemenea, faptul că susţinerile reclamanţilor referitoare la existenţa unui bun sau a unei speranţe legitime, în sensul actelor normative internaţionale individualizate, sunt nefondate, atât timp cât reclamanţilor nu li s-au recunoscut în mod cert astfel de drepturi, dată fiind şi Decizia în interesul legii nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, care a reţinut că: „În situaţia neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care obligă statele părţi să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezenţa unui „bun”, noţiune cu semnificaţie autonomă, în sensul Convenţiei, care, fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare patrimonială.
Pentru aceste considerente, sub aspectul fondului, în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999, instanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Sindicatul Naţional Vamal U., în numele şi pentru membrii sindicatului menţionaţi în tabelele ataşate.
În motivarea recursului se arată că la termenul de judecată din data de 28 octombrie 2009 a fost înaintat instanţei un ultim tabel, ce respecta cerinţele impuse şi care cuprindea funcţionarii publici din cadrul Biroului Vamal Moraviţa. De asemenea, a fost depusă şi o listă care menţiona funcţionarii publici din cadrul autorităţii vamale, membri ai Sindicatului Naţional Vamal U., care până la acea dată, nu au depus datele de identificare astfel cum au fost solicitate de către instanţă.
Arată recurentul că în această situaţie, înainte de a se da cuvântul în susţinerea cererii de judecată, instanţa de fond a dispus în sensul că vor fi consideraţi reclamanţi doar funcţionarii publici, membri ai sindicatului, care sunt menţionaţi în tabelele ce cuprind, în original, numele, codul numeric personal şi semnătura acestora, dispoziţie cu care toate părţile s-au declarat de acord. Dintr-o gravă eroare, instanţa de fond a menţionat în calitate de reclamanţi toate persoanele cuprinse în lista depusă de Sindicatul Naţional Vamal U. la termenul din data de 28 octombrie 2009, care reprezentau tocmai funcţionarii publici ce nu respectaseră dispoziţiile instanţei şi, drept urmare, nu mai puteau avea calitatea de reclamanţi.
În această situaţie, în care s-a reţinut calitatea de reclamanţi funcţionarilor publici care nu şi-au îndeplinit obligaţia impusă de instanţă, fiind practic scoşi din cauză funcţionarii publici care au depus tabelele solicitate, recurentul consideră că există o reală contradicţie între cele reţinute de către prima instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 28 octombrie 2009 şi hotărârea pronunţată, motiv pentru care se impune casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare, pentru a se pronunţa o hotărâre legală şi sub aspectul părţilor reclamante în cauză.
Pe fondul cauzei, recurentul arată că instanţa de fond, examinând fondul pretenţiei, a apreciat în mod eronat că acţiunea promovată este neîntemeiată pentru considerentele dezvoltate în cuprinsul hotărârii atacate în speţă.
Se arată că instanţa a reţinut în mod cu totul eronat faptul că suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare nu sunt drepturi de care beneficiază toţi funcţionarii publici, ci drepturi care se acordă de autoritatea publică angajatoare în anumite situaţii.
Recurentul apreciază că respingând cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea vădită a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, respectiv art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 în forma anterioară republicării - text de lege care statuează în mod expres, fără nicio derogare, dreptul funcţionarilor publici la plata drepturilor salariale constând în suplimentul corespunzător gradului, respectiv treptei de salarizare.
Recurentul arată astfel că cele două categorii de suplimente fac parte integrantă din salariul funcţionarului public, acordarea lor nefiind condiţionată de modificarea raportului de serviciu, astfel încât nu era necesară judecării cauzei probarea existenţei promovării sau a altor modificări ale raportului de serviciu.
Se mai arată în motivele de recurs formulate faptul că cele două categorii de suplimente sunt deja reglementate prin lege, instanţa nefiind obligată să creeze norme pe cale judiciară, din moment ce acestea există şi sunt în vigoare, în consecinţă nu se poate vorbi nici despre o eventuală substituire a puterii judecătoreşti legiuitorului sau executivului, cât timp se solicită instanţei obligarea autorităţii publice angajatoare la plata unor drepturi salariale acordate în mod expres printr-o lege în vigoare.
Se arată, de asemenea, că în prezenta cauză intimata este în culpă pentru neacordarea suplimentelor şi neiniţierea măsurilor ce se impuneau în vederea acordării acestora, neexistând o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor drepturi nu s-ar datora culpei intimatei.
Se menţionează, ca un alt motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, faptul că instanţa, rezumându-şi întreg raţionamentul juridic doar la aspectul posibilităţii de acordare a celor două categorii de suplimente doar în anumite situaţii de modificare a raportului de serviciu al funcţionarului public, a omis să se pronunţe şi asupra celorlalte aspecte învederate de către reclamanţi. Astfel, nu a fost făcută nicio referire la legalitatea măsurii de suspendare a prevederilor art. 29, respectiv 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, deşi instanţa a fost învestită şi sub acest aspect.
Recurentul critică soluţia instanţei de fond şi pentru faptul că instanţa nu a luat în considerare dispoziţiile C. muncii, aplicabile speţei, respectiv art. 164 alin. (1), potrivit cărora „Nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.”
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
Art. 31 alin. „(1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5, intitulat „Drepturi şi îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurenţii-reclamanţi nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional Vamal U. împotriva sentinţei civile nr. 3714 din 04 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5611/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5565/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
