ICCJ. Decizia nr. 5581/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5581/2010
Dosar nr. 2781/54/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii V.I.M. şi B.C.M. au solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se dispună anularea hotărârii nr. 447 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D., să se constate că aspectele sesizate în petiţia formulată către C.N.C.D. intră sub incidenţa prevederilor OG nr. 137/2000 şi să se dispună retrimiterea cauzei la C.N.C.D., obligând ca acesta să se pronunţe printr-o nouă hotărâre.
Reclamanţii au mai solicitat ca, în vederea clarificării pct. 6.11-6.14 din hotărârea atacată, privind lămurirea incidenţei prevederilor OG nr. 137/2000, să se constate că angajatorul S.A.J. Dolj a acordat sporul pentru condiţii deosebit de periculoase în mod netemeinic şi nelegal, reţinând criterii care nu sunt prevăzute de lege pentru stabilirea acestui spor, nefiind legat acest aspect de modalitatea de interpretare a dispoziţiilor normative de către părţi.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin petiţia pe care au formulat-o, înregistrată sub nr. 3332 din 23 martie 2008 Dosar nr. 129/2009, au sesizat C.N.C.D. solicitând să efectueze investigaţii, să se constate şi să se sancţioneze faptele de discriminare la care au fost şi sunt supuşi de către angajatorul S.A.J. Dolj în ceea ce priveşte tratamentul diferenţiat în aplicarea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase în raport cu salariaţii ce muncesc simultan în aceeaşi unitate. Au mai solicitat reţinerea agravantei prevăzute de art. 2 alin. (6), raportat la art. 2 alin. (5) şi (7) din OG nr. 137/2000, întrucât în urma demersurilor efectuate pentru înlăturarea tratamentului diferenţiat, au fost supuşi unor hărţuiri, creându-se un cadru intimidant, ostil şi chiar ofensiv.
Reclamanţii au mai arătat că în calitate de asistenţi medicali principali, în cadrul S.A.J. Dolj, substaţia Calafat (grupa I de spor) aveau dreptul la un spor între 50%-100% din salariul de bază, în funcţie de hotărârea luată de Comitetul Director împreună cu sindicatul reprezentativ şi în funcţie de bugetul de venituri şi cheltuieli de personal aprobat.
Au precizat că începând cu data de 01 aprilie 2008 tot personalul angajat în cadrul S.A.J. Dolj a beneficiat de mărirea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase, dar în mod diferenţiat şi implicit discriminatoriu, în sensul acordării unui spor de 90% întregului personal de execuţie din Craiova, iar pentru personalul din substaţii s-a acordat un spor în cuantum de 60%.
Prin hotărârea atacată, Colegiul Director al C.N.C.D. a clasat dosarul, stabilind că aspectele sesizate de reclamanţi nu intră sub incidenţa prevederilor OG nr. 137/2000.
Reclamanţii consideră că hotărârea nr. 447 din 20 august 2009 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D. este netemeinică şi nelegală, întrucât autoritatea era competentă să se pronunţe asupra discriminării invocate, având în vedere că aspectele sesizate fac obiectul unor situaţii similare şi comparabile, între angajaţi cu contract de muncă cu aceleaşi prevederi în fişa postului.
Apreciază reclamanţii că în cauză nu sunt incidente Deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 03 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, deoarece acestea privesc situaţia în care C.N.C.D. ar anula sau ar refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii.
La data de 25 noiembrie 2009, pârâtul C.N.C.D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea plângerii, susţinând că obiectul petiţiei cu care fusese învestit C.N.C.D. este circumscris modalităţii în care partea a stabilit acordarea sporurilor, în raport de prevederile legale incidente care reglementează criteriile de acordare, categoriile de personal beneficiare ale sporului în cauză şi mecanismului concret de stabilire a acestor sporuri.
Pârâtul consideră că împrejurările invocate de reclamanţi exced atribuţiilor C.N.C.D., deoarece acestea vizează interpretarea şi aplicarea legii, respectiv modalitatea în care partea acuzată de discriminare a pus în aplicare prevederile incidente stabilirii şi acordării cuantumului sporului în cauză. Or, în exercitarea competenţelor sale determinate de OG nr. 137/2000 C.N.C.D. nu se poate pronunţa asupra unor aspecte de legalitate din care poate decurge un eventual tratament diferenţiat.
La data de 26.11.2009 pârâtul S.A.J. Dolj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, considerând că în mod temeinic şi legal Colegiul Director al C.N.C.D., în temeiul art. 20 alin. (2) din OG nr. 137/2000, a hotărât clasarea dosarului.
Pârâtul Sindicatul Liber Ambulanţa Dolj a depus întâmpinare la data de 11 ianuarie 2010, prin care a arătat că s-a opus la acordarea diferenţiată a sporului, considerând că aceasta este discriminatorie, membrii de sindicat fiind informaţi în scris şi verbal despre discuţiile purtate şi a solicitat renegocierea sporurilor pentru salariaţii ce îşi desfăşoară activitatea în punctele de ambulanţă din judeţ, însă conducerea administrativă nu a fost de acord cu acest lucru, motivându-şi Decizia prin bilanţul de venituri şi cheltuieli lunare, la nivelul întregii unităţi.
Prin sentinţa nr. 68 din 11 februarie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii V.I.M. şi B.C.M., în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D., S.A.J. Dolj şi Sindicatul Liber Ambulanţa Dolj, în calitate de membru al Federaţiei Naţionale Sindicale Ambulanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin hotărârea nr. 447 din 20 august 2009 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D s-a clasat dosarul şi s-a stabilit că aspectele sesizate cu privire la modalitatea în care partea reclamantă a pus în aplicare prevederile incidente stabilirii şi acordării cuantumului sporului pentru condiţii deosebit de periculoase, periculoase sau vătămătoare, în strânsă legătură cu aplicarea unor indicativi calitativi şi cantitativi, nu intră sub incidenţa prevederilor OG nr. 137/2000, că actele sesizate privind acte de hărţuire şi victimizare nu intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (5) privind hărţuirea şi art. 2 alin. (7) privind victimizarea, din OG nr. 137/2000.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că hotărârea C.N.C.D. se întemeiază pe dispoziţiile art. 2 alin. (1)-(2) din OG nr. 137/2002, potrivit cărora la alin. (1) se defineşte „discriminarea”, mai exact, conţinutul comportamentului discriminatoriu, în timp ce alin. (2) instituie răspunderea contravenţională pentru un asemenea comportament, dar niciunul dintre texte nu se referă explicit la subiectul acestui comportament.
În economia OG nr. 137/2000, însă, dispoziţiile art. 2 sunt consecutive celor din art. 1 alin. (3), care prevăd cine este subiectul obligaţiei de a respecta principiul egalităţii între cetăţeni – garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are obligaţia să respecte principiile egalităţii şi nediscriminării”, iar din coroborarea art. 1-2 rezultă subiectul discriminării: titularii drepturilor constituţionale enumerate în special în art. 1 alin. (2), îngrădiţi ori împiedicaţi în exerciţiul lor.
Instanţa de fond a reţinut că, în limitele atribuţiilor sale legale, C.N.C.D. este obligat să soluţioneze orice plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2 din OG nr. 137/2000 prin stabilirea existenţei celor trei elemente susmenţionate.
S-a mai reţinut că, în speţă, petiţionarii V.I.M. şi B.C.M. au invocat vătămarea dreptului lor la acordarea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase de către S.A.J. Dolj, care a stabilit acest spor în mod discriminatoriu, prin aplicarea unor criterii care nu sunt prevăzute de lege, respectiv art. 13 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare, modificată şi completată prin OG nr. 17 din 30 ianuarie 2008, precum şi lit. A1 pct. 3 şi art. 1, 2 din Anexa 2, art. 5 şi 6 din Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 721/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariul de bază.
În raport cu această situaţie, instanţa de fond a constatat că niciunul dintre elemente necesare constatării existenţei unei situaţii discriminatorii nu este îndeplinit în speţă, că nu există o încălcare de către o autoritate a unui drept prevăzut de lege în favoarea petiţionarilor, ci o lege care, în forma în care este edictată, dă posibilitatea conducerii S.A.J. Dolj de a stabili şi acorda sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, periculoase şi vătămătoare în strânsă legătură cu aplicarea unor indicatori calitativi şi cantitativi.
Ca urmare, stabilind locurile de muncă, categoriile de personal şi mărimea concretă a sporurilor pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în condiţii periculoase, S.A.J. Dolj nu a făcut decât să aplice legea astfel cum era în vigoare.
Instanţa a apreciat că susţinerea reclamanţilor, în sensul că acest spor a fost stabilit în mod discriminatoriu prin aplicarea unor criterii care nu sunt prevăzute de lege, nu poate face obiectul analizei C.N.C.D., având în vedere că aspectele sesizate vizează modalitatea de interpretarea şi aplicare a legii, care este atributul exclusiv al instanţelor de judecată.
S-a reţinut astfel că C.N.C.D. a făcut o corectă aplicare a legii, deoarece modalitatea de aplicare şi interpretare a legii, modalitate reclamată ca având efect discriminatoriu, nu poate face, prin ea însăşi, obiectul unei sesizări întemeiate pe OG nr. 137/2000, ci doar al unei acţiuni în justiţie a cărei soluţionare revine în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti potrivit art. 124 din Constituţia României, criticile formulate de reclamanţi în acest sens fiind nefondate.
În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 28-32 din ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor ca urmare a neinvocării excepţiei de necompetenţă la termenul din data de 30 iunie 2009, când părţile au fost prezente pentru a se putea formula un punct de vedere, instanţa de fond a apreciat că nu poate fi reţinută, având în vedere că prin hotărârea atacată C.N.C.D. a supus analizei condiţiile de admisibilitate a sesizării petenţilor în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1)-(2) din OG nr. 137/2002, aspecte asupra cărora toate părţile au avut posibilitatea de a-şi expune punctele de vedere prin citarea acestora în faţa consiliului şi formularea cererilor adresate acestuia.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că susţinerile reclamanţilor în sensul că, în mod greşit, actele de hărţuire şi victimizare intră sub incidenţa art. 2 alin. (5) şi (7) din OG nr. 137/2000, întrucât au avut loc mai multe testări doar în substaţiile de salvare din judeţ după formularea petiţiilor colective, nu poate fi reţinută având în vedere că testarea staţiei de salvare de la Calafat nu poate fi consecinţa formulării acţiunilor şi petiţiilor formulate în condiţiile în care s-a efectuat testarea tuturor staţiilor de salvare din judeţ.
Faţă de aceste aspecte de fapt şi de drept, instanţa a constatat nefondată acţiunea reclamanţilor şi a respins-o, menţinând ca legală şi temeinică Hotărârea nr. 447 din 20 august 2009 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii V.I.M. şi B.C.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs formulate, recurenţii-reclamanţi arată că, în speţă, critica adusă sentinţei nr. 68 din 11 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, vizează aceleaşi argumente care au fost aduse hotărârii atacate a C.N.C.D., având în vedere că instanţa de fond a motivat hotărârea prin reiterarea motivelor invocate de autoritate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii (motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. prod. civ.).
Recurenţii-reclamanţi apreciază că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, întrucât aceasta nu cuprinde argumente suficiente şi nici motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei pentru adoptarea hotărârii.
Se consideră, de asemenea, că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. prod. civ.), deoarece în mod eronat instanţa a reţinut că prevederile dispoziţiilor care reglementează sporul pentru condiţii deosebit de periculoase (respectiv art. 13 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 115/2004, modificat şi completat prin OG nr. 17 din 30 ianuarie 2008 şi lit. a). pct. 3, art. 1, 2 din Anexa 2, art. 5 şi 6 din Ordinul M.S. nr. 721/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază), în forma în care este edictată, dă posibilitatea conducerii S.A.J. Dolj de a stabili şi acorda sporul în funcţie de indicatorii calitativi şi cantitativi. Ca urmare a acestei constatări instanţa a apreciat din nou greşit că S.A.J. Dolj „nu a făcut decât să aplice legea astfel cum era în vigoare”.
Se precizează faptul că în dispoziţiile care reglementează sporul în cauză nu există prevederi cu privire la stabilirea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase în funcţie de indicatorii calitativi şi cantitativi, că acest criteriu suplimentar utilizat de către S.A.J. Dolj excede cadrului legal, iar pe de altă parte, atâta timp cât nu este menţionat în lege, nu poate viza discuţii cu privire la interpretarea şi aplicarea legii.
Recurenţii consideră că C.N.C.D. era autoritatea competentă să se pronunţe asupra discriminării invocate, având în vedere faptul că aspectele sesizate fac obiectul unor situaţii similare şi comparabile, între angajaţi cu contract de muncă cu aceleaşi prevederi în fişa postului, respectiv fiind vorba de constatarea existenţei unor fapte de discriminare prin aplicarea unui tratament diferenţiat la aplicarea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase asistenţilor medicali principali din Staţia de Salvare Craiova, comparativ cu asistenţii medicali principali din celelalte substaţii.
Se arată că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că susţinerile recurenţilor sunt legate de modalitatea de interpretare a dispoziţiilor normative privind stabilirea şi acordarea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase şi că ar presupune din partea colegiului să exercite un control de legalitate.
De asemenea, instanţa de fond în mod greşit a interpretat dispoziţiile art. 28-32 din ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, înlăturând excepţia de nulitate a hotărârii, reţinând doar că este o critică adusă hotărârii C.N.C.D. pentru nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei de necompetenţă şi că hotărârea atacată a supus analizei condiţiile de admisibilitate. Având în vedere că petiţia a fost soluţionată pe baza unei excepţii de inadmisibilitate (Cap. 2 din Ordinul nr. 144/2008), respectiv de vădită necompetenţă (Cap. 2, sect. 2 din Ordinul nr. 144/2008), fără a se pune în discuţia părţilor, hotărârea este anulabilă de drept.
Se mai arată în motivele de recurs formulate, cu privire la hărţuire şi victimizare, faptul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la o serie întreagă de înscrisuri ataşate la dosarul cauzei, dar şi cu privire la acele elemente obiective, respectiv hotărâri judecătoreşti, care trebuiau să fie reţinute motivat, deoarece ele ar fi condus la alte concluzii finale şi, pe cale de consecinţă, nefăcând analiza probatoriului, instanţa nu s-a pronunţat asupra dovezilor care erau hotărâtoare pentru dezlegarea acestui aspect.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinţei pronunţate toate elementele care au condus la concluzia netemeiniciei contestaţiei formulate împotriva hotărârii C.N.C.D. nr. 447 din 20 august 2009.
Nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs formulată, nu sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:
Hotărârea nr. 447 din 20 august 2009, a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, a fost adoptată de către C.N.C.D. în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare, naţionale şi comunitare, în materie de discriminare, respectiv OG nr. 137/2000, republicată şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din dispoziţiile menţionate mai sus rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acţiune a unei alte persoane, acţiune constând într-o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă şi, astfel cum a constatat prima instanţă, din probele administrate în cauză nu a rezultat că recurenţii-reclamanţi au fost supuşi unei discriminări în sensul dispoziţiilor legale susmenţionate, neputându-se reţine o astfel de acţiune din partea pârâţilor.
Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi, potrivit cărora din mijloacele de probă administrate rezultă comportamentul discriminatoriu al intimaţilor, având în vedere şi următoarele considerente:
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Astfel, pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile); existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Este adevărat că principiul egalităţii între cetăţeni, prin excluderea privilegiilor şi discriminării este garantat şi prin exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale, în special; dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
De aceea, OG nr. 137/2000 prevede că „sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.
În aceste condiţii se constată că OG nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele şi actele de discriminare, precum şi criteriile de discriminare.
În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
De altfel, prin Decizia nr. 820/2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi a reţinut faptul că ele sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Înalta Curte constată că din probele administrate şi raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, rezultă în mod evident că o discriminare a recurenţilor-reclamanţi în raport cu cele menţionate de aceştia în motivele de recurs, nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiţia juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată.
În consecinţă, nu se poate reţine în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricţie, excludere, preferinţă, între persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.
În privinţa aspectelor invocate de recurenţii-reclamanţi cu privire la faptul că, urmare contestării deciziei de sancţionare, ar fi fost supuşi şi victimizării, este de observat că în mod corect prin hotărârea contestată s-a reţinut, pe baza probelor administrate, că C.N.C.D. a făcut o corectă aplicare a legii, deoarece modalitatea de aplicare şi interpretare a legii, modalitate reclamată ca având efect discriminatoriu, nu poate face, prin ea însăşi, obiectul unei sesizări întemeiate pe OG nr. 137/2000, ci doar al unei acţiuni în justiţie a cărei soluţionare revine în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti potrivit art. 124 din Constituţia României, criticile formulate de reclamanţi în acest sens fiind nefondate.
Astfel, criticile formulate de recurenţi cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (7) din OG nr. 137/2000 nu pot fi reţinute, fiind nefondate.
Astfel cum este reglementată de dispoziţiile legale mai sus menţionate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii legale: existenţa unui tratament advers faţă de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acţiuni în justiţie, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal şi al nediscriminării.
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de către instanţa de fond că faptele menţionate în sesizarea adresată C.N.C.D. de către recurenţii-reclamanţi nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a iniţiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, „hărţuirea” este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv.
Instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, reţinând din probatoriul administrat în cauză, legalitatea hotărârii C.N.C.D. contestate, precum şi faptul că susţinerile reclamanţilor în sensul că, în mod greşit, actele de hărţuire şi victimizare intră sub incidenţa art. 2 alin. (5) şi (7) din OG nr. 137/2000, întrucât au avut loc mai multe testări doar în substaţiile de salvare din judeţ după formularea petiţiilor colective, nu pot fi reţinute.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză şi cum s-a reţinut prin sentinţa criticată, atitudinea instituţiilor pârâte faţă de reclamanţi nu se bazează pe niciunul din criteriile legale care ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de victimizare sau de hărţuire.
În consecinţă, având în vedere considerentele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi V.I.M. şi B.C.M., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.I.M. şi de B.C.M. împotriva sentinţei nr. 68 din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 650 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât S.A.J. Dolj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5583/2010. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 5580/2010. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
