ICCJ. Decizia nr. 5597/2010. Contencios. Despăgubire. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5597/2010
Dosar nr. 5944/1/2010
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1274 din 5 martie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios, administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de M.V.M., M.C.S., M.C.M., C.C.S.D. şi A.N.R.P., împotriva sentinţei nr. 1041 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii M.V.M., M.C.S. şi M.C.M. au chemat în judecată C.C.S.D. şi A.N.R.P., solicitând obligarea C.C.S.D. la emiterea deciziei de acordare a titlurilor de despăgubire, care să încorporeze drepturile reclamanţilor de creanţă asupra Statului Român art. 3, lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv), precum şi obligarea A.N.R.P. la emiterea deciziei de acordare a titlurilor de plată în numele şi pe seama Statului Român, încorporând drepturile reclamanţilor de creanţă asupra Statului Român şi să le acorde despăgubiri în numerar art. 3, lit. h) şi art. 131 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost modificată prin O.U G. nr. 81/2007).
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, cu care a fost învestită instanţa, Înalta Curte a apreciat că nu constituie o modificare a acţiunii în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ. precizarea verbală făcută în instanţă de reclamantă, privind valoarea bunului pentru care s-a solicitat emiterea deciziei de acordare a titlului de despăgubire, respectiv a deciziei de acordare a titlului de plată.
Referitor la solicitarea recurenţilor-reclamanţi de obligare a A.N.R.P. la plata sumei de 1.040.000 euro, valoare stabilită prin expertiză, prin echivalent, în raport de cursul Banca Naţională a României de la data emiterii deciziei de acordare a titlului de despăgubire, s-a constatat că într-adevăr este o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art. 294, coroborat cu art. 316 C. proc. civ.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că recurentele-pârâte nu au negat dreptul intimaţilor-reclamanţi de a primi despăgubiri în numerar în cuantum de 500.000 RON, însă au invocat faptul că O.U.G. nr. 81/2007 prevede emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opţiune; or, în speţă nu s-a formulat o astfel de opţiune.
Curtea a apreciat că dreptul de creanţă pe care îl au intimaţii-recurenţi împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar limitările şi condiţionările impuse de reglementarea naţională nu sunt compatibile cu protecţia proprietăţii asigurată de protocol.
Astfel, s-a constatat că prima instanţă a justificat măsura prin care a obligat pârâta A.N.R.P. să emită decizia de acordare a titlului de plată, pe dispoziţiile art. 110 alin. (3) C. proc. civ. şi pe considerentul evitării prelungirii excesive a procedurii administrative ce a debutat în anul 2001, prin formularea notificării prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi aşteptarea legitimă a reclamanţilor pentru acordarea măsurilor reparatorii.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare recurenta-pârâtă C.C.S.D.
În motivarea contestaţiei se arată că prin decizia nr. 1274 din 05 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, a respins recursul promovat de Comisia Centrală, fără a analiza toate motivele de recurs formulate de această parte, ceea ce justifică promovarea prezentei contestaţii în anulare, în condiţiile art. 318 teza finală C. proc. civ.
Astfel, se arată că prin recursul promovat Comisia Centrală a criticat sentinţa civilă nr. 1041 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, sub două aspecte:
1. Cererea introductivă de instanţă a fost precizată de reclamanţi, în sensul că au solicitat obligarea C.C.S.D. la emiterea titlului de despăgubire pentru suma reprezentând echivalentul în RON a sumei de 1.040.000 euro, la cursul Băncii Naţionale Române de la data emiterii deciziei, fără ca această cerere de precizare să fi fost comunicată Comisiei Centrale, în calitate de pârâtă în litigiu, fiind astfel încălcat principul contradictorialităţii.
Asupra acestui motiv de recurs, instanţa supremă s-a pronunţat, apreciind că precizarea verbală tăcută în instanţă nu constituie o modificare a acţiunii privind valoarea bunului pentru care s-a solicitat emiterea deciziei de acordare a titlului de despăgubire, respectiv a deciziei de acordare a titlului de plată.
2. Al doilea motiv de recurs a avut în vedere obligaţia instituită de instanţa de fond în sarcina Comisiei Centrale privind emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire în cuantumul stabilit potrivit cursului Băncii Naţionale Române de la data emiterii deciziei, cu menţiunea că acest motiv de recurs nu a fost analizat de instanţa supremă prin decizia faţă de care s-a formulat contestaţia în anulare.
Se mai reţine în motivarea contestaţiei în anulare faptul că soluţia pronunţată de instanţa de fond, şi menţinută de instanţa de recurs, fără a analiza motivul de recurs formulat de Comisia Centrală, respectiv obligarea acestei comisii la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire în cuantumul stabilit potrivit cursului Băncii Naţionale Române euro/leu de la data emiterii deciziei, este netemeinică şi nelegală, întrucât valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor a fost stabilită în RON moneda oficială (valoarea în euro consemnată în raportul de evaluare fiind orientativă).
Pentru toate aceste considerente, contestatoarea apreciază că instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, soluţia dată fiind rezultatul faptului că instanţa amintită nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de modificare a sentinţei recurate, motive invocate prin recursul promovat de Comisia Centrală împotriva sentinţei civile nr. 1041 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (cazul de retractare a hotărârilor judecătoreşti prevăzut de art. 318 teza finală din C. proc. civ.).
În temeiul art. 3191 C. proc. civ. contestatoarea solicită suspendarea executării deciziei nr. 1274 din 05 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal.
Examinând cauza şi decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi art.: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de faţă contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs cercetând toate motivele de recurs invocate de recurenta C.C.S.D.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatoarei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.C.S.D. împotriva deciziei nr. 1274 din 5 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5594/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5600/2010. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
