ICCJ. Decizia nr. 5614/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5614/2010
Dosar nr. 8730/2/2009
Şedinţa publică de la 15 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 aprilie 2008, reclamantul I.S. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să-i majoreze cu 75% salariul de bază, începând cu luna septembrie 2007, conform prevederilor Legii nr. 490/2004, ale H.G. nr. 170/2005 şi ale O.U.G. nr. 1/2006, să-i recalculeze de la aceeaşi dată drepturile salariale lunare, să-i plătească diferenţa de salariu în sumă de 9.002 RON şi să-i modifice fişa postului, conform atribuţiilor şi sarcinilor de serviciu pe care le-a executat din luna septembrie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 28 martie 2007 a fost numit în funcţia de consilier superior la Direcţia de dezvoltare forestieră şi consolidare păduri private – Serviciul managementul programelor de finanţare pentru păduri private – Compartimentul privatizări active din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi pentru activitatea desfăşurată în exercitarea acestei funcţii trebuia să primească drepturile salariale prevăzute în actele normative indicate în cererea de chemare în judecată.
Reclamantul a mai arătat că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să-i acorde aceste drepturi salariale, ceea ce este de natură a produce o discriminare între funcţionarii publici, care deşi desfăşoară acelaşi tip de activităţi în domeniul gestionării asistenţei financiare comunitare pentru dezvoltare rurală, respectiv activitate silvică şi rurală, nu beneficiază de aceleaşi drepturi salariale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a respins acţiunea prin sentinţa civilă nr. 2421 din 24 septembrie 2008, reţinând că a rămas fără obiect cererea de majorare a salariului de bază cu 75% faţă de dispoziţiile Legii nr. 80/2008, care au prevăzut această majorare salarială pentru tot personalul din aparatul propriu al Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Cererea de plată retroactivă a drepturilor salariale în baza dispoziţiilor H.G. nr. 543/2006 a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că acestea au fost prevăzute numai pentru activitatea de gestionare a asistenţei financiare comunitare, astfel că nu pot fi acordate reclamantului pentru funcţia publică deţinută în cadrul Direcţiei generale de management fond forestier, funciar şi cinegetic.
Această sentinţă a fost casată ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamant prin decizia nr. 1708 din 25 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal. Instanţa de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că este greşită soluţia de respingere ca fiind rămasă fără obiect a cererii de majorare salarială şi că nu au fost verificate susţinerile reclamantului privind modificarea intervenită în structura organizatorică a autorităţii pârâte după adoptarea H.G. nr. 543/2006 şi pe cale de consecinţă, vocaţia sa de a beneficia conform acestui act normativ de majorarea salarială solicitată.
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 3535 din 21 octombrie 2009, prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere că pentru activitatea desfăşurată începând cu luna septembrie 2007 reclamantul nu poate beneficia de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, întrucât nu a fost încadrat într-una din structurile care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare, prevăzute prin H.G. nr. 543/2006.
Instanţa de fond a respins şi apărările reclamantului privind discriminarea sa faţă de funcţionarii publici care au beneficiat de sporul de 75%, reţinând că dispoziţiile O.U.G. nr. 137/2000 nu pot fi aplicate în sensul de a se constata aplicarea discriminatorie a legii, prin încălcarea principiului separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul S.I., solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond a confundat salariul de bază majorat cu sporul asupra salariului de bază, interpretând greşit atât obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat aceasta.
Recurentul a învederat că din probele administrate rezultă în mod evident că structura organizatorică în cadrul căreia a fost încadrat a avut ca obiect de activitatea gestionarea asistenţei financiare comunitare în sectorul forestier, ca organism intermediar, pe bază de delegare, astfel că erau îndeplinite condiţiile de eligibilitate pentru a beneficia de salariul majorat cu 75%, conform Legii nr. 490/2004.
Pentru stabilirea vocaţiei recurentului la salariul majorat în toată perioada în litigiu septembrie 2007 – 20 ianuarie 2010, s-a arătat că instanţa de fond trebuia să respecte decizia de casare şi să cerceteze dacă fişa postului cuprinde atribuţii prevăzute de Legea nr. 490/2004, dacă atribuţiile respective reprezintă cel puţin 75% din totalul atribuţiilor şi dacă lucrările executate au fost conforme fişei postului.
Sub acest aspect, s-a învederat că ministerul intimat avea obligaţia acordării drepturilor salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 faţă de activitatea efectiv desfăşurată de recurent cu caracter continuu, în postul deţinut de consilier în domeniul gestionării asistenţei financiare comunitare nerambursabile destinate silviculturii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin ordinul nr. 157 din 28 martie 2007 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale recurentul-reclamant I.S. a fost numit în funcţia publică de execuţie de consilier I superior în cadrul Direcţiei de dezvoltare forestieră şi consolidare păduri private – Serviciul managementul programelor de finanţare pentru păduri private – Compartimentul privatizări active.
Instanţa de fond a constatat întemeiat că pentru această activitate nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, întrucât nu a fost prevăzută în H.G. nr. 170/2005 şi nici în H.G. nr. 543/2006 pentru aprobarea structurilor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare, precum şi a normelor de acordare a drepturilor salariale personalului aferent.
În condiţiile în care structura în cadrul căreia recurentul-reclamant şi-a desfăşurat activitatea nu a fost prevăzută între structurile care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare, s-a constatat judicios cu ocazia rejudecării cauzei, că nu este îndeplinită situaţia premisă din Legea nr. 490/2004 pentru obligarea autorităţii publice la plata drepturilor salariale recunoscute personalului cu atribuţii în domeniul gestionării asistenţei financiare comunitare.
Dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 543/2006 cuprind o enumerare limitativă a structurilor pentru care s-a aprobat desfăşurarea activităţilor de gestionare a asistenţei financiare comunitare şi în consecinţă, nu există temei legal pentru aplicarea lor în cazul altor structuri organizatorice şi acordarea drepturilor salariale majorate pentru funcţionarii publici care exercită atribuţii similare.
Concluzia instanţei de fond privind lipsa de temei juridic pentru cererea recurentului-reclamant s-a întemeiat pe analiza tuturor înscrisurilor depuse cu privire la atribuţiile şi activitatea concretă desfăşurată de recurentul-reclamant în perioada septembrie 2007 – 10 ianuarie 2010, dar şi pe interpretarea corectă a actelor normative care au reglementat în perioada respectivă drepturile salariale solicitate prin acţiune.
Faţă de cadrul legislativ determinat în mod corect prin hotărârea atacată, şi care a limitat în mod expres structurile pentru care sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 490/2004, se constată că sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentului – reclamant privind atribuţiile exercitate în domeniul gestionării asistenţei financiare comunitare şi procentul acestora de peste 75% din timpul total de muncă alocat.
În consecinţă, vor fi respinse criticile din recurs prin care s-a susţinut că nu au fost examinate atribuţiile din fişa postului şi actele normative indicate prin acţiune.
Pentru aceleaşi considerente, se constată că este neîntemeiată şi susţinerea privind exercitarea discreţionară de către autoritatea publică a dreptului de a acorda majorarea salarială de 75%.
Interpretând corect obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a considerat întemeiat că nu există un refuz nejustificat al autorităţii administrative de a acorda dreptul solicitat, întrucât acesta nu a fost recunoscut de lege pentru funcţia publică deţinută de recurentul-reclamant.
În atare situaţie, se dovedesc a fi nefondate şi susţinerile din recurs privind confundarea salariului de bază majorat cu sporul asupra salariului de bază şi interpretarea greşită a actelor normative care au constituit temeiul juridic al acţiunii.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.I. împotriva sentinţei nr. 3535 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5612/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 5616/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
