ICCJ. Decizia nr. 5633/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5633/2010
Dosar nr. 29/59/2010
Şedinţa publică din 15 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel ce formează obiectul recursului
Prin sentinţa nr. 170 din 23 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii SC E. SRL, SC A. SRL, SC M.C.V. SRL şi J.I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, şi a dispus anularea parţială a art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 - Normele privind autorizarea şcolilor de conducători auto - la Ordinul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009 pentru aprobarea metodologiei privind atestarea instructorilor de pregătire practica şi a profesorilor de legislaţie rutieră, a Normelor privind autorizarea şcolilor de conducători auto, a Metodologiei privind autorizarea instructorilor de pregătire practică, a Programei de şcolarizare şi a Metodologiei de organizare a cursurilor de pregătire teoretică şi practică în vederea obţinerii permisului de conducere, respectiv a anulat expresia „cu normă întreagă” din propoziţia „are angajaţi cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, şi un profesor de legislaţie rutieră atestat”.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantele, societăţi comerciale ce au ca obiect de activitate şcoli de şoferi, respectiv instruirea persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere de diferite categorii, iar reclamantul persoană fizică, profesor de legislaţie rutieră, au solicitat anularea Ordinului Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, publicat în M. Of. nr. 684bis/12.10.2009.
În privinţa cererii de anulare integrală a Ordinului Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanţa de fond a reţinut netemeinicia acesteia, şi a constatat că reclamanţii nu au indicat niciun motiv de nelegalitate care să afecteze actul în integralitatea sa, respectiv vreun viciu procedural survenit în adoptarea respectivului act administrativ, ci au invocat exclusiv motive de nelegalitate referitoare la anumite dispoziţii din reglementările cuprinse în respectivul ordin, reglementări a căror potenţială nelegalitate nu poate afecta legalitatea emiterii ordinului contestat.
Cu privire la cererea de anulare a art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2, instanţa de fond a observat că textul în litigiu impune condiţia ca şcolile de şoferi să aibă angajaţi minim 2 instructori auto şi un profesor de legislaţie rutieră, iar condiţiile referitoare la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, sunt menţionate anterior enumerării celor două categorii de ocupaţii. În raport cu această topică a propoziţiei, instanţa de fond a reţinut că aceste condiţii referitoare la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, sunt aplicabile atât instructorilor auto, cât şi profesorului de legislaţie rutieră.
Astfel, examinând dispoziţiile art. 4813 din OG nr. 109/2005, instanţa de fond a reţinut că din cuprinsul alin. (1) şi (2) rezultă obligativitatea şcolilor de şoferi de a avea proprii profesori de legislaţie rutieră atestaţi şi proprii instructori de pregătire practica atestaţi, fără a se preciza obligativitatea angajării acestora cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, astfel cum prevede art. 6 alin. (4) lit. a) din Ordinul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009.
Or, dacă în privinţa condiţiei angajării acestora cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată nu se poate reţine caracterul nelegal al acesteia, faţă de reglementările din C. muncii, instanţa observă că nu există nicio justificare legală pentru condiţia ca acest contract de muncă să fie cu normă întreagă. În acest sens, instanţa de fond a reţinut că în C. muncii este reglementat şi contractul individual de muncă cu timp parţial, în art. 101-104, iar art. 4813 din OUG nr. 109/2005 nu impune ca profesorii şi instructorii de pregătire practică să fie angajaţi numai cu normă întreagă.
În cazul reglementărilor prevăzute de art. 6 alin. (4) lit. a) din Ordinul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanţa de fond a reţinut, însă că, prin reglementarea obligativităţii angajării profesorilor şi instructorilor de pregătire practică numai cu normă întreagă, art. 6 alin. (4) lit. a) din Ordinul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009 adaugă o condiţie suplimentară la actul normativ în baza căruia a fost emis, respectiv OUG nr. 109/2005.
Sub acest aspect, o astfel de adăugare contravine regulii prevăzute de art. 76 din Legea nr. 24/2000 conform căreia ordinele, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut caracterul nelegal al expresiei cu normă întreagă, în propoziţia „are angajaţi, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, şi un profesor de legislaţie rutieră atestat”.
În privinţa cererii de anulare a art. 4 şi art. 12 lit. i) din Anexa nr. 2 - Normele privind autorizarea şcolilor de conducători auto, la Ordinul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanţa de fond a reţinut netemeinicia acesteia, constatând că reclamanţii nu au invocat încălcarea vreunei dispoziţii legale cu forţă juridică superioară, ci doar caracterul nepedagogic al reglementării, aspect asupra căreia instanţa nu este competentă să se pronunţe decât în măsura în care anumite norme juridice referitoare la aspecte pedagogice ar fi încălcate, împrejurare ce nu a fost invocată de reclamanţi în prezenta cauză.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat ca fiind netemeinică şi cererea privind anularea art. 38, 42 şi 56 din Anexa nr. 5, Metodologia de organizare şi desfăşurare a cursurilor de pregătire teoretică şi practică în vederea obţinerii permisului de conducere, la ordinul mai sus citat, reţinând că reclamanţii nu au invocat încălcarea vreunei dispoziţii legale cu forţă juridică superioară, ci doar caracterul excesiv al acestei reglementări, aspect asupra căruia instanţa nu este competentă să se pronunţe decât în măsura în care ar fi încălcate anumite norme juridice referitoare la utilizarea tahografelor.
În privinţa cererii de anulare a anexei la programul de şcolarizare Plan de învăţământ, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au invocat încălcarea vreunei dispoziţii legale cu forţă juridică superioară, ci doar eventual caracterul excesiv, inutil sau imposibil de executat al acestei reglementări, aspect asupra căreia instanţa nu este competentă să se pronunţe decât în măsura în care ar fi încălcate anumite norme juridice referitoare la aceste aspecte.
Cu privire la obligativitatea achiziţionării a soft-urilor didactice doar de la SC B.S. SRL, s-a reţinut că reclamanţii nu au solicitat anularea adresei nr. 3996 din 17 noiembrie 2009 prin care Autoritatea Rutieră Română Caraş-Severin le-a comunicat faptul că sunt obligaţi a achiziţiona soft-turi didactice doar de la SC B.S. SRL, şi nici nu au chemat în judecată autoritatea emitentă. De aceea s-a apreciat că în cadrul acestui litigiu, nu este posibilă examinarea legalităţii actului emis de Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Caraş-Severin, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu au uzat nici de procedura administrativă prealabilă cu privire la această autoritate administrativă.
Cu privire la obligativitatea achiziţionării şi utilizării de către şcolile de şoferi a soft-urilor didactice respective, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au invocat încălcarea vreunei dispoziţii legale cu forţă juridică superioară, ci doar caracterul nepedagogic sau excesiv al reglementării.
Instanţa de fond a mai subliniat, în acest context, că nu este competentă să evalueze consecinţele economice ale acestei măsuri, ca şi ale celorlalte reglementări a căror nulitate au invocat-o reclamanţii. Numai în măsura în care aceste consecinţe economice ale dispoziţiilor criticate ar aduce unor drepturi ale reclamanţilor ar fi posibilă o evaluare a acestor consecinţe de către instanţă.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 170 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut în esenţă următoarele:
Astfel, recurentul arată că, contrar celor reţinute de instanţa de fond, dispoziţiile ordinului contestat au fost elaborate cu respectarea întocmai a prevederilor art. 75, 76 şi 79 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în sensul că ordinul a fost emis în baza şi în executarea unor acte normative incidente transporturilor rutiere, limitându-se strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora a fost emis, fără a conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora precum şi a prevederilor art. 16 alin. (4) teza a II-a din acelaşi act normativ.
Consideră recurentul, cu privire la anularea art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 la Ordinul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019/2009, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut caracterul nelegal al expresiei cu normă întreagă din propoziţia „are angajaţi, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă minim 2 instructori auto, şi un profesor de legislaţie rutieră atestat”, în condiţiile în care necesitatea ca acest contract de muncă să fie cu normă întreagă este dictată atât de justificări legale, cât şi de justificări raţionale.
În acest sens, susţine recurentul că potrivit art. 4813 alin. (2) din OUG nr. 109/2005 în şcolile de conducători auto autorizate, pregătirea teoretică şi practică se efectuează cu proprii profesori de legislaţie rutieră atestaţi şi proprii instructori de pregătire practică atestaţi. Având în vedere faptul că potrivit acestor dispoziţii legale, atât profesorii de legislaţie rutieră, cât şi instructorii de pregătire practică, trebuie să fie proprii angajaţi ai şcolilor de şoferi auto autorizate, este evidentă intenţia legiuitorului de a institui acelaşi regim referitor la încadrarea în muncă a celor două categorii profesionale.
Aşadar, în condiţiile în care şcolile de conducători auto autorizate trebuie să aibă proprii profesori de legislaţie rutieră atestaţi şi proprii instructori de pregătire practică atestaţi, rezultă cu evidenţă faptul obligativitatea de a fi angajat cu normă întreagă în cadrul şcolii de conducători auto vizează atât instructorii de pregătire practică atestaţi, cât şi profesorii de legislaţie rutieră atestaţi, intenţia legiuitorului cu privire la asigurarea permanenţei activităţii de instruire practică şi teoretică în cadrul entităţilor organizate în acest sens fiind lipsită de orice echivoc.
Consideră recurenta că, având în vedere faptul că regimul cu privire la încadrarea în muncă a profesorilor de legislaţie rutieră atestaţi a fost stabilit în cuprinsul dispoziţiilor art. 4813 alin. (2) din OUG nr. 109/2005 astfel cum a fost completată prin Legea nr. 218/2009, a cărei legalitate nu a fost supusă cercetării judecătoreşti, rezultă în mod evident că soluţia instanţei de fond, este contrară principiilor ce guvernează elaborarea actelor normative fiind totodată de natură a înlătura efectele dispoziţiilor în executarea cărora a fost emis actul contestat.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de art. 304 pct. 9, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât reiterează apărările invocate în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, aşa încât nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci îşi va limita analiza doar la criticile care se circumscriu unor veritabile motive de recurs, în condiţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, obiectul excepţiei de nelegalitate invocată de intimaţii-reclamanţi constă în dispoziţia cuprinsă în art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 la Ordinul Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1019/2009 pentru aprobarea Metodologiei privind atestarea instructorilor de pregătire practică şi a profesorilor de legislaţie rutieră, a Normelor privind autorizarea şcolilor de conducători auto, a Metodologiei privind autorizarea instructorilor de pregătire practică, a Programei de şcolarizare şi a Metodologiei de organizare a cursurilor de pregătire teoretică şi practică în vederea obţinerii permisului de conducere, potrivit căreia orice şcoală de şoferi, pentru a fi autorizată, trebuie să îndeplinească condiţia: „a) are angajaţi cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, şi un profesor de legislaţie rutieră atestat;”.
Curtea de apel, în urma efectuării controlului de legalitate, a considerat că această normă administrativă contravine actului normativ în executarea căruia a fost emisă, respectiv prevederilor art. 4813 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, potrivit cărora:
1. Pregătirea teoretică şi practică a unei persoane în vederea obţinerii permisului de conducere sau a unei noi categorii ori subcategorii a acestuia se realizează numai într-o şcoală de conducători auto autorizată, în condiţiile existenţei unui contract încheiat între persoană şi şcoala respectivă.
2. Pregătirea teoretică şi practică se efectuează în şcolile prevăzute la alin. (1), cu proprii profesori de legislaţie rutieră atestaţi şi proprii instructori de pregătire practică atestaţi.
În primul rând, Înalta Curte reaminteşte că instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei sale cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emisă, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Prin urmare nu pot fi primite justificările raţionale de care face vorbire recurentul în justificarea legalităţii dispoziţiilor administrative contestate.
De asemenea, din analiza normelor legale mai sus redate Înalta Curte constată că în mod nejustificat autoritatea publică emitentă a ordinului nr. 1019/2009 a adăugat pentru autorizarea şcolilor de şoferi o condiţie suplimentară, respectiv necesitatea încheierii unor contracte de muncă cu normă întreagă pentru profesorii de legislaţie rutieră şi pentru instructorii de pregătire practică, deşi art. 4813 alin. (2) impunea doar condiţia încheierii unor contracte de muncă în cazul celor două categorii profesionale.
Este evident că recurentul a înţeles în mod greşit intenţia legiuitorului care prin expresia proprii profesori, respectiv proprii instructori a avut în vedere doar condiţia calităţii de salariaţi a acestor categorii profesionale, şi implicit încheierea unor contracte de muncă în condiţiile C. muncii care reglementează în art. 101-104, contractul individual de muncă cu timp parţial.
Prin urmare, este de necontestat faptul că respectiva dispoziţie legală contravine actului normativ, în temeiul şi în executarea căruia a fost emis, respectiv OUG nr. 105/2005, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 24/2000.
În consecinţă Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate de recurentul-pârât constatând că în mod legal instanţa de fond a reţinut caracterul nelegal al expresiei „cu normă întreagă” din propoziţia „are angajaţi cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, şi un profesor de legislaţie rutieră atestat;” prin raportare la dispoziţiile art. 4813 din OUG nr. 105/2005.
Aşadar, toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia de admitere, în parte, a cererii reclamanţilor, pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarate de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr. 170 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5639/2010. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 5623/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
