ICCJ. Decizia nr. 5656/2010. Contencios. Anulare acte administrativ cu caracter normativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5656/2010
Dosar nr. 2293/2/2009
Şedinţa publică din 16 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 943 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepția lipsei capacității juridice a pârâtului şi, pe fond, a respins acţiunea formulată de reclamantul H.D. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care solicita anularea prevederilor pct. 1441 alin. (2) şi (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, în forma rezultată în urma modificării prin HG nr. 610/2005, şi prevederile pct. 1441 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, în forma rezultată în urma modificării prin HG nr. 1841/2006 şi a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei lipsei capacităţii juridice a pârâtului, s-a constatat că nu există nicio prevedere expresă, constituțională sau de altă natură, care să limiteze răspunderea juridică a pârâtului la litigiile de contencios administrativ care se referă exclusiv la anularea actelor pe care le emite sau adoptă, iar din economia dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 reiese că orice autoritate administrativă, fără excepție, poate răspunde patrimonial pentru prejudiciile pe care le provoacă prin emiterea unui act administrativ nelegal.
Pe fondul cauzei, s-a observat că reclamantul a solicitat anularea unor articole din normele metodologice de aplicare a Cod Fiscal, fără însă a invoca vreo cauză de nelegalitate, ci doar faptul că aplicarea acestor norme i-a provocat un prejudiciu patrimonial.
Or, aplicarea unui act administrativ cu caracter normativ poate avea, ca ultime consecințe, un efect negativ asupra intereselor sau a drepturilor unor particulari, iar această posibilitate este corolarul principiului preeminenței interesului public, căruia i se supune orice act administrativ, mai ales unul cu caracter normativ, și nu poate constitui, de plano, o cauză de nulitate.
Prima instanţă a constatat astfel că o atare situaţie, nu presupune, în mod necesar, că respectivul act administrativ este nelegal, câtă vreme este adoptat în concordanță cu procedura prevăzută de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și nu intră în contradicție cu actul normativ în aplicarea căruia a fost adoptat.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că în speță Legea nr. 571/2003 privind Cod fiscal prevede expres autorizarea pârâtului să adopte norme metodologice de aplicare, iar prin modificarea codului prin OUG nr. 200/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, au fost aduse modificări legislative în ceea ce privește tratamentul fiscal aplicabil veniturilor sub forma dobânzilor realizate de persoanele fizice, fapt ce a făcut necesar modificarea respectivelor norme.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul H.D.
Recurentul a arătat că hotărârea pronunţată de prima instanţă apare ca nemotivată, iar în măsura în care ar conţine totuşi o motivare, considerentele pe care se întemeiază sunt străine de natura pricinii.
În opinia recurentului actele dosarului demonstrează cu prisosinţă că se impune anularea prevederilor pct. 1441 alin. (2) şi (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, în forma modificată prin HG nr. 610/2005, precum şi a prevederilor pct. 1441 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, în forma rezultată în urma modificării prin HG nr. 1841/2006.
Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal prevede autorizarea intimatului-pârât de a adopta norme metodologice de aplicare însă numai cu respectarea strictă a conţinutului articolelor de lege respective, ceea ce în cauză nu s-a respectat fiind încălcate dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza I Cod Fiscal în forma introdusă de Legea nr. 343/2006, cu efectul încălcării drepturilor sau „intereselor” a sute de mii de particulari, deponenţi la băncile comerciale, devenind astfel interes public, în condiţiile în care interesul public nu rezidă exclusiv în colectarea de impozite cât mai mari.
Prin întâmpinare, Guvernul României a solicitat menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.
Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate nici din perspectiva art. 304 C. proc. civ. şi nici din cea a art. 3041 C. proc. civ.
Cererea de recurs nu cuprinde critici propriu-zise aduse soluţiei Curţii de Apel Bucureşti, toată expunerea recurentului fiind mai degrabă o reiterare a presupuselor încălcări ale legii prin art. 1441 din Normele metodologice de aplicare a Cod Fiscal în cele două forme de modificare prin HG nr. 610/2005 şi HG nr. 1841/2006.
Critica privind nemotivarea sentinţei nu va fi primită, observându-se că prima instanţă a respectat întocmai prevederile art. 260 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 129 alin. (6) din acelaşi cod.
Obiectul cauzei deduse judecăţii a vizat anularea parţială a HG nr. 610/2005 [pct. 1441 alin. (2) şi (3)] şi a HG nr. 1841/2006 [pct. 1441 alin. (2)] privind modificarea şi completarea HG nr. 44/2004 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, reclamantul justificându-şi demersul judiciar prin susţinerea că textele în discuţie nu reprezintă norme metodologice de aplicare a Cod Fiscal şi ca urmare băncile comerciale şi Asociaţia Română a Băncilor au interpretat eronat prevederile legale în defavoarea deponenţilor, implicit a sa, prin reţinerea din conturile sale bancare a impozitului pe dobânzi de către băncile comerciale. Mai exact, critica reclamantului se referă la creşterea cotei de impozitare de la 1% (Legea nr. 571/2003) la 10% şi respectiv 16% (conform celor două hotărâri de Guvern, amintite) pentru depozitele la termen constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate.
În mod corect, judecătorul fondului a constatat că nu constituie un motiv de nelegalitate al articolelor indicate de reclamant din Normele metodologice de aplicare a Cod Fiscal faptul că prin aplicarea acestor norme i s-ar fi cauzat un eventual prejudiciu patrimonial şi că din perspectiva preeminenţei interesului public propriu oricărui act administrativ normativ este posibil să apară consecinţe negative asupra drepturilor sau intereselor unor persoane, fără însă ca acestea să constituie suficiente motive pentru anularea acelor norme.
Din verificarea conţinutului art. 67 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pe care recurentul-reclamant le-a considerat un veritabil reper pentru constatarea nelegalităţii parţiale a celor două hotărâri de Guvern, se observă că afirmaţia acestuia nu are suport, că art. 1441 din HG nr. 610/2005 şi art. 1441 din HG nr. 1841/2006 nu intră în opoziţie cu actul normativ în aplicarea căruia au fost adoptate.
Guvernul României este autorizat de Legea nr. 571/2003 să adopte norme metodologice de aplicare a acesteia, iar modificarea normelor de aplicare este justificată de modificările şi completările aduse Cod Fiscal prin OUG nr. 200/2008 în privinţa tratamentului fiscal aplicabil veniturilor sub forma dobânzilor realizate de persoane fizice.
Înalta Curte remarcă, totodată, că analiza instanţei nu s-a oprit doar la acest argument adus de reclamant, subliniind că actele administrative normative în discuţie sunt adoptate în concordanţă cu procedura prevăzută de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
În acest context, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de H.D. împotriva sentinţei nr. 943 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5659/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5655/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
