ICCJ. Decizia nr. 5702/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi persecutaţi politic D.L nr. 118/1990. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5702/2010
Dosar nr. 43782/3/2008
Şedinţa publică din 17 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ş.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, anularea dosarului politic, secret şi clasificat, nr. 639/1979, şi recunoaşterea perioadei cât a fost îndepărtat din armată pe motive politice ca activitate continuă în armată.
Prin sentinţa civilă nr. 3602 din 15 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
La 02 iunie 2009, reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat anularea ordinului nr. 639 din 15 octombrie 1979 şi a anexelor la acest ordin, a consecinţelor trecute, prezente şi viitoare, recunoaşterea perioadei 15 octombrie 1979-19 septembrie 1991 ca activitate continuă în armată, precum şi obligarea la plata de daune materiale şi morale.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 631 din 03 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi admis excepţia tardivităţii, respingând acţiunea ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ., deoarece obiectul litigiului este diferit de cel al Dosarului nr. 7690/2/2007, în care reclamantul a solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluţionare a cererilor sale privind accesul la dosar şi recalcularea pensiei, recunoaşterea vechimii în armată, acordarea unor permise, a unor grade militare şi acordarea unui loc de veci în cimitirele militare.
Totodată, Dosarul nr. 25611/3/2006 a fost soluţionat prin respingerea acţiunii reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, astfel că nici în această cauză nu s-a pronunţat o sentinţă pe fondul cauzei.
În ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, prima instanţă a reţinut că reclamantul a formulat o cerere de anulare a unui ordin de trecere în rezervă emis în anul 1979, neputându-se reţine că nu a cunoscut măsura luată împotriva sa.
Legea contenciosului administrativ sancţionează atitudinea pasivă a reclamantului, or, în cazul de faţă, deşi reclamantul cunoştea măsura încă din anul 1979, timp de mai bine de 20 de ani nu a contestat-o.
3. Recursul exercitat de reclamant
Reclamantul a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând ca instanţa de recurs să clarifice refuzul instanţelor româneşti de a judeca fondul litigiului cu Ministerul Apărării Naţionale.
Recurentul-reclamant nu şi-a structurat motivarea căii de atac potrivit art. 304 C. proc. civ., dar a criticat invocarea excepţiei de tardivitate în cazul unui act administrativ cu caracter politic, secret şi clasificat, pe care nu l-a primit niciodată.
Prin notele scrise depuse la dosarul de recurs la data de 25 noiembrie 2010, recurentul-reclamant a invocat incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanţă competentă şi imparţială.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma celor susţinute de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Actul administrativ supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ este Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. 639 din 15 octombrie 1979, prin care s-a dispus trecerea în rezervă a recurentului-reclamant.
Având în vedere calea procesuală aleasă de reclamant, instanţa de fond a reţinut corect că acţiunea este supusă termenelor de prescripţie şi de decădere prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi că reclamantul a cunoscut existenţa ordinului, chiar dacă acesta nu i-a fost comunicat în materialitatea sa.
În virtutea principiului securităţii raporturilor juridice, legiuitorul a stabilit un anumit interval de timp, cu caracter rezonabil, în care subiectele de drept să depună diligenţe pentru recunoaşterea drepturilor sau a intereselor legitime vătămate, nefiind de conceput ca un act administrativ să fie atacat în contencios subiectiv la aproape 30 de ani după ce a fost emis şi şi-a produs efectele. Or, în speţă, după cum a reţinut şi prima instanţă, reclamantul a rămas într-o stare de pasivitate şi nu a contestat ordinul, deşi în noul context istoric creat după 1990 a reintrat în cadrele active ale armatei.
Din perspectiva liberului acces la justiţie, Înalta Curte mai reţine că, în ipoteza în care se consideră victima unor persecuţii de natură politică, recurentul-reclamant avea la îndemână alte remedii procesuale, reglementate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, OUG nr. 214/1991 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, sau Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, acte normative care creează cadrul acordării unor reparaţii pentru persoanele care se încadrează în câmpul lor de reglementare, fără a implica, în mod necesar, anularea actului administrativ considerat abuziv.
În cadrul prezentului litigiu nu poate fi reţinută însă incidenţa Legii nr. 221/2009, aşa cum a solicitat recurentul-reclamant prin precizările formulate în recurs, pentru că, potrivit art. 294 alin. (1), coroborat cu art. 316 C. proc. civ., în calea de atac nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula cereri noi.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ş.I. împotriva sentinţei civile nr. 631 din 03 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5711/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5698/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
