ICCJ. Decizia nr. 5718/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5718/2010
Dosar nr. 733/35/2010
Şedinţa publică de Ia 17 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC I. SA Oradea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, suspendarea executării deciziei nr. 185 din 14 iunie 2010 emisă de pârâtă şi a tuturor actelor anterioare acesteia, respectiv decizia de impunere nr. 1424 din 24 septembrie 2009, dispoziţia nr. 78963 din 23 septembrie 2009 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală şi raportul de Inspecţie Fiscală din 23 septembrie 2009, întocmite de aceasta din urmă, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în speţă sunt întrunite condiţiile cerute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv existenţa cazului bine justificat şi a unei pagube evidente în patrimoniul societăţii ce nu se mai poate repara printr-o eventuală întoarcere a executării.
În ceea ce priveşte existenta cazului bine justificat,reclamanta arată că nu este de acord cu constatările expuse în raportul de inspecţie fiscală potrivit cărora nu avea dreptul de deducere a TVA din facturile emise de E.A. Constanţa, A.C. SRL Iaşi şi I.B.C. Ploieşti, întrucât nu s-a putut stabili realitatea tranzacţiilor efectuate între aceşti furnizori şi societate, nu se poate face dovada că bunurile au fost într-adevăr achiziţionate şi dacă au servit realizării de operaţiuni impozabile.
Mai mult decât atât, cu privire la afirmaţia organelor fiscale referitoare la imposibilitatea dovedirii achiziţionării bunurilor, societatea poate face dovada întocmirii documentelor care atestă recepţia fizică a bunurilor livrate de către cei trei furnizori mai sus menţionaţi.
Susţine reclamanta în continuare că, nu există nicio prevedere legală care să instituie în sarcina sa obligaţia de verificare a aducerii la îndeplinire a obligaţiilor de depunere a situaţiilor financiare şi/sau a depunerii declaraţiilor fiscale, nici înainte şi nici ulterior încheierii tranzacţiilor cu furnizorii săi.
Mai mult decât atât, în conformitate cu rapoartele întocmite în urma activităţii de control fiscal, cele trei societăţi de la care I. a achiziţionat marfa necesară desfăşurării activităţii sale erau înregistrate în scopuri de TVA la data la care I. a efectuat tranzacţiile privind achiziţionarea mărfurilor, întrucât în urma activităţii de control fiscal desfăşurată de organele de inspecţie fiscale s-a constat că:
În plus, faţă de cele expuse mai sus, din cuprinsul deciziei nr. 185 din 14 iunie 2010 pronunţată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, organele fiscale nu au adus niciun argument care să contrazică cele expuse în contestaţia formulată de Societate împotriva deciziei mai sus menţionate.
În ceea ce priveşte existenţa unei pagube iminente, susţine reclamanta că în situaţia în care se va continua cu executarea silită a sumei reprezentând TVA, refuzat la deducere şi a penalităţilor de întârziere aferente, însumând în total 1.745.399 RON, reclamanta se va găsi în imposibilitate de a-şi desfăşura obiectul de activitate.
Mai mult decât atât, trebuie avută în vedere şi Recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989, referitoare la protecţia jurisdicţională în materie administrativă, potrivit căreia „executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor juridice, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului";.
Conchide, arătând că inexistenţa în decizia nr. 185 din 14 iunie 2010 a unor argumente suplimentare faţă de cele consemnate în decizia de impunere nr. 1.424 din 24 septembrie 2009 şi în raportul de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2009, face ca situaţia de fapt avută în vedere la momentul suspendării executării prin sentinţa mai sus menţionată să rămână neschimbată până la momentul de faţă.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată cu motivarea că reclamanta nu a dovedit cu acte în nici un fel îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (aplicabile şi pentru art. 15) respectiv, cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 260/CA/2010-PI din 27 septembrie 2010, a admis cererea formulată de reclamanta SC I. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării deciziei nr. 185 din 14 iunie 2010, precum şi a tuturor actelor anterioare acesteia, respectiv decizia de impunere nr. 1424 din 24 septembrie 2009, dispoziţia nr. 78963 din 23 septembrie 2009, privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală şi raportul de Inspecţie Fiscală din 23 septembrie 2009, întocmite de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, până la soluţionarea definitivaşi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a constat, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Instanţa a apreciat că în speţă sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat şi la paguba iminentă în condiţiile în care societatea reclamantă contestă decizia de impunere nr. 1424 din 24 septembrie 2009, dispoziţia nr. 78963 din 23 septembrie 2009 şi raportul de inspecţie Fiscală din 23 septembrie 2009, întocmite de instituţia pârâtă, invocând aplicarea greşită a prevederilor art. 145 alin. (3) şi (8) din C. fisc. referitoare la dreptul de deducere a TVA din facturile emise de E.A. Constanţa, A.C. SRL Iaşi şi I.B.C. Ploieşti, ceea ce implică existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative respective.
A mai constatat instanţa că, având în vedere şi valoarea obligaţiilor de plată stabilite în sarcina societăţii reclamante care se ridică la 1.745.399 RON (TVA raportat la deducere şi penalităţi de întârziere aferente) în cazul executării deciziei de impunere contestate, prejudiciul suferit de reclamantă ar fi evident, neputând fi remediat într-un interval scurt de timp, iar activitatea societăţii ar fi perturbată grav.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe,a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a ludetului Bihor, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării, ca neîntemeiată.
Recurenta a criticat concluzia instanţei de fond privind dovedirea condiţiei impuse de lege pentru prevenirea pagubei iminente, arătând că intimaţii nu au administrat probe din care să rezulte începerea executării silite şi prejudiciul suferit de către reclamantă..
Analizând sentinţa atacată atât prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi a apărărilor intimatei în raport ci dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal competentă cu o cerere având ca obiect suspendarea executării deciziei nr. 185 din 14 iunie 2010 pronunţată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi a tuturor actelor anterioare acesteia, respectiv decizia de impunere nr. 1424 din 24 septembrie 2009, dispoziţia nr. 78963 din 23 septembrie 2009 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală şi raportul de Inspecţie Fiscală din 23 septembrie 2009, întocmite de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ.
Cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispoziţiile şi 15 din Legea nr. 554/2004 conform căruia suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată în condiţiile art 14 alin. (1) din aceeaşi lege, text care are următorul cuprins:
„În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate";.
De asemenea, în cauză cu respectarea dispoziţiilor art. 215 din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, intimata a consemnat o cauţiune în cuantum de 10.000 RON.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a probat îndeplinirea condiţiei „cazului bine justificat";, sintagmă definită legal în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, în sensul că nu s-au indicat în concret care sunt împrejurările de fapt şi de drept de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Mai mult, clarificarea aspectelor care ţin de interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile şi de valoarea probatorie a înscrisurilor prezentate nu se poate realiza pe calea sumară a procedurii reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci doar în cadrul acţiunii având ca obiect anularea actului administrativ fiscal, adică la fondul cauzei.
Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în această materie (relevată, de ex. prin deciziile nr. 550/2009, nr. 3322/2009, nr. 3543/2009, nr. 4027/2009, nr. 4169/2009) este în sensul că nu orice dubiu în privinţa legalităţii unui act administrativ demonstrează îndeplinirea „cazului bine justificat";, ci, dimpotrivă, au această aptitudine doar îndoielile serioase, determinate, spre exemplu, de nemotivarea actului, de emiterea lui de către un organ necompetent, de întemeierea acestuia pe texte legale abrogate, neconstituţionale, ori în mod evident inaplicabile, etc.
Or, în speţă, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii, acesta fiind considerentul pentru care Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că aprecierile reclamantei asupra nelegalităţii actelor administrative contestate se pot subsuma condiţiei cazului bine justificat în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Mai mult decât atât, din motivarea cererii de chemare în judecată şi din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existenţa unor cazuri bine justificate pentru măsura provizorie solicitată de intimata- reclamantă.
Respectarea principiului proporţionalităţii în această materie şi punerea în balanţă, pe de o parte, a interesului statului care execută un act ce se bucură de prezumţia de legalitate, fără a fi afectat de vădite neregularităţi şi, pe de altă parte, a interesului particularului care nu se prevalează de apărări de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestuia, conduce, de asemenea, la concluzia că nu există temeiuri pentru ca în această etapă să se acorde suspendarea executării.
Pentru aceste considerente, reţinând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii uneia dintre cele două condiţii cerute cumulativ de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi se va modifica sentinţa în sensul respingerii cererii de suspendare a executării formulate de SC I. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Bihor împotriva sentinţei împotriva sentinţei nr. 260/CA/2010-PI din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea reclamantei SC I. SA Oradea, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5716/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5719/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
