ICCJ. Decizia nr. 58/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 58/2010
Dosar nr. 482/45/200.
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.A., A.C., B.V., B.G., C.M., C.M., D.A., D.D., G.E., G.A., J.T., M.C., M.N.C., P.L., P.G., P.S., P.M.M., P.G., P.D., S.E., S.G., S.C.A., V.C.P. au solicitat suspendarea executării actului administrativ emis de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti sub nr. 76602 din 3 iulie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin actul administrativ contestat în speţă, pârâtul a dispus, cu începere de la data de 10 iulie 2009, achitarea drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 fără includerea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze şi pentru viitor.
În concepţia reclamanţilor, actul administrativ solicitat a fi suspendat întruneşte cerinţa cazului bine justificat, întrucât refuzul plăţii sporului aflat în discuţie, pe o perioadă nedeterminată, încalcă prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, ale art. 1 alin. (4) şi ale art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În plus, reclamanţii consideră că este îndeplinită şi condiţia prevenirii unei pagube iminente, care constă în diferenţa de salariu, de care sunt lipsiţi în mod abuziv, ceea ce contravine art. 44 din Legea fundamentală a ţării şi art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O.
Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 129/CA din 13 iulie 2009, a admis acţiunea reclamanţilor şi a suspendat executarea adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, până la soluţionarea fondului acţiunii în anularea acestui act.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că adresa în discuţie reprezintă, cel puţin la nivel de aparenţă, un act administrativ, în condiţiile în care a fost emisă în regim de putere publică, cu consecinţe directe asupra raporturilor de serviciu ale reclamanţilor.
Instanţa de fond a mai apreciat că actul emis de Ministrul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, indiferent de denumirea şi justificările conţinute, în fapt şi în drept, produce efecte juridice grave şi imediate, în temeiul lui sistându-se plata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, spor care a fost inclus în salarii în lunile precedente şi a cărui plată în continuare produce o diminuare consistentă a salariului.
Prin dispoziţiile sale de imediată aplicare şi cu caracter obligatoriu pentru ordonatorii secundari şi terţiari de credite, adresa, a cărei suspendare s-a solicitat modifică raporturile juridice privind plata drepturilor salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar din instanţele judecătoreşti, afectează stabilitatea şi siguranţa ce trebuie să caracterizeze raporturile de muncă.
Cu privire la existenţa cazului bine justificat, instanţa de fond a reţinut că refuzul plăţii sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare, în continuare, în condiţiile în care acesta a fost deja inclus în salariu (asupra acestui aspect dispunându-se prin hotărâri judecătoreşti irevocabile ce prevăd nu numai plata sumelor restante cu acest titlu, ci şi plata pe viitor şi efectuarea modificărilor cuvenite în cărţile de muncă) conturează grave încălcări ale legii speciale de salarizare a magistraţilor şi personalului asimilat.
Prin eliminarea din cuantumul salariului a unei sume considerabile, beneficiarii acestuia suportă în mod clar o pagubă bine determinată şi care, în situaţia angajării unor obligaţii contractuale(credite) a căror valoare s-a raportat la venitul integral, se poate amplifica mult în timp.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate ale sentinţei:
- instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii;
- adresa contestată nu constituie un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură stabilită de ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalţi ordonatori din sistem, materializată sub forma unei adrese; în concret, este vorba despre o simplă operaţiune de încunoştinţare a ordonatorilor secundari şi terţiari de credite, realizată ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, coroborată cu Legea nr. 18/2009 şi Legea nr. 500/2002.
- în cauză nu este întrunită condiţia cazului bine justificat, nefiind vorba despre o aparenţă de nelegalitate a acestui act şi nici condiţia pagubei iminente, întrucât reclamanţii nu au fost lezaţi în drepturile salariale ce li se cuvin.
Recurentul mai susţine că nu este vorba de o diminuare a drepturilor salariale cuvenite intimaţilor reclamanţi, care sunt şi au fost calculate în conformitate cu OUG nr. 27/2006, ci doar de executarea unor hotărâri judecătoreşti care va fi realizată nu ca până în acest moment, lunar, ci potrivit eşalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009.
Astfel, având în vedere că plata titlurilor executorii s-a realizat şi se realizează exclusiv în conformitate cu legea, plăţile urmând a se efectua eşalonat şi avându-se în vedere şi indexarea sumelor cu IPC nu se poate afirma că există pericolul producerii unor daune grave în patrimoniul reclamanţilor.
Recurentul mai invocă Decizia nr. 838/2009 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, solicitând instanţei de recurs să constate că după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, instanţele nu mai pot aplica cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 21 din 13 martie 2008 întrucât o asemenea conduită nu face decât să ignore dispoziţiile imperative ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi să perpetueze încălcarea Constituţiei în ciuda celor constatate expres de Curtea Constituţională.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Aşa cum s-a reţinut anterior, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă suspendarea executării adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de recurentul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Prin acest act, emitentul a dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeaşi autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (a se vedea fila 4 dosar fond).
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, nu poate fi primită critica recurentului în sensul negării caracterului de act administrativ a adresei solicitate a fi suspendate.
În mod evident, adresa în discuţie adoptă o măsură prin care se modifică un element esenţial al raporturilor de serviciu existente între judecători şi stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
În plus, măsura supusă analizei în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a OUG nr. 71/2009, dar şi a unei legi, respectiv, Legea nr. 18/2009.
Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul s-a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa dezvoltată de instanţele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie arătat faptul că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
În altă ordine de idei, o altă aparenţă de nelegalitate o constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
Cu alte cuvinte, în raport de acest text normativ, plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
În ceea ce priveşte invocarea Deciziei nr. 838/2009 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că Decizia a fost pronunţată în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională şi nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 C. proc. civ.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în M.Of., Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).
Efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.
În cauza de faţă, nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838/2009, instanţa de fond fiind investită cu soluţionarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva sentinţei civile nr. 129/CA din 13 iulie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 561/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 587/2010. Contencios → |
|---|
