ICCJ. Decizia nr. 599/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 599/2010
Dosar nr. 9054/1/200.
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2005 reclamanta S.N.R.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. în principal, constatarea nulităţii absolute a procesului verbal nr. 5406 din 10 decembrie 2004 încheiat de A.N.A.F. în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control; în subsidiar anularea procesului-verbal nr. 5406 din 10 decembrie 2004 în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control şi anularea deciziei nr. 33/2005 în privinţa punctelor 1 şi 3.
În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat în principal nulitatea actului de control în privinţa stabilirii obligaţiilor fiscale, pentru nerespectarea prevederilor OG nr. 92/2003 în sensul emiterii subsecvente a deciziei de impunere, în forma şi cu rigorile prevăzute de Codul de procedură fiscală, criterii pe care actul de control nu le îndeplineşte.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta A.N.A.F. a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii în contencios administrativ, împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Prin sentinţa nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă; a anulat parţial Decizia nr. 33/2005 şi parţial procesul-verbal de control nr. 5406 din 10 decembrie 2004, în ceea ce priveşte următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799 ROL impozit pe profit precum şi accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL; suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum şi accesoriile aferente în sumă de 780.107.039 ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a respins restul pretenţiilor reclamantei.
Examinând excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă, Curtea a respins-o în considerarea faptului că, prin Decizia de soluţionare a contestaţiei, cererea reclamantei a fost respinsă ca prematură.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond au declarat recurs S.N.R.C. SA şi A.N.A.F.
Prin Decizia nr. 4865 din 5 noiembrie 2009 Înalta Curte a anulat recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a respins recursul declarat de S.N.R.C. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Privitor la recursul formulat de A.N.A.F., instanţa a reţinut următoarele.
Conform art. 67 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.
Conform art. 3022 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancţiunea nulităţii următoarele menţiuni: d) semnătura.
Recursul A.N.A.F. este semnat de Directorul General V.N. şi prin urmare nu de Preşedintele A.N.A.F., pentru a justifica calitatea de reprezentant, care ar fi existat dacă în cauză era dat un mandat special.
Apărările A.N.A.F. în privinţa mandatului cerut conform dispoziţiilor art. 161 C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că în speţă devin incidente prevederile alin. (2) ale aceluiaşi text de lege.
Conform HG nr. 495/2007, art. 12, Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală reprezintă A.N.A.F. în relaţii cu terţii, iar potrivit alin. (8) din acelaşi articol: Prin ordin al Preşedintelui A.N.A.F. unele atribuţii pot fi derogate vicepreşedinţilor, secretarului general şi persoanelor cu funcţii de conducere.
În Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 sunt prevăzute atribuţiile specifice directorului general.
Din HG nr. 495/2007 rezultă fără dubiu că atribuţia declarării şi semnării recursului revine Preşedintelui A.N.A.F. care poate prin ordin delegă unele atribuţii, persoanelor care au funcţii publice prevăzute de art. 12 din Hotărârea Guvernului.
Ordinul nr. 1028/2008 prin care directorul general adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcţia de director general, nu poate ţine loc de delegare în sensul dispoziţiilor art. 12 din HG nr. 495/2007.
Trimiterile la Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 nu pot fi avute în vedere de instanţa supremă, atâta timp cât normele invocate se referă la semnarea de acte cu caracter juridic necesare reprezentării A.N.A.F. prin care se asigură reprezentarea în faţa instanţelor.
Referitor la recursul declarat de S.N.R.C. SA, Înalta Curte a reţinut următoarele.
Instanţa fondului în raport de actele supuse şi raportul de expertiză efectuat a precizat în mod corect că facturile emise de furnizori inexistenţi nu pot constitui documente justificative, atâta vreme cât nu se încadrează în prevederile legale, codul fiscal înscris în documente pentru aceşti furnizori existând, dar el nu corespunde cu cel existent în baza de date O.R.C.
Nu se poate reţine însă în sarcina reclamantei-recurente vreo culpă sub aspect penal, însă pentru a putea beneficia de deductibilitatea cheltuielilor ocazionate de achiziţie de bunuri, reclamanta-recurentă ar fi trebuit să se comporte ca un comerciant, respectiv să verifice existenţa unui cocontract.
S-a mai reţinut că în mod corect prima instanţă a înlăturat excepţia de nulitate invocată de reclamanta-recurentă, atâta timp cât măsurile de natură fiscală au fost stabilite în urma unui control financiar în conformitate cu prevederile Legii nr. 30/1991.
Cu privire la Decizia nr. 4865 din 5 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, A.N.A.F. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
S-au învederat, prin motivele contestaţiei în anulare, în esenţă, următoarele:
- după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a fost semnat de V.N., numită temporar în funcţia publică de conducere de director general în cadrul Direcţiei Generale Juridice a A.N.A.F., prin Ordinul nr. 1028 din 04 iulie 2008;
- susţine contestatoarea că persoana care a semnat recursul avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F. în faţa instanţelor de judecată.
- prin urmare se consideră că Înalta Curte s-a aflat în eroare materială la momentul pronunţării hotărârii, anulând recursul A.N.A.F. ca fiind formulat şi semnat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant al acesteia.
Referitor la contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va respinge pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Art. 318 alin. (1) C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În speţă, nu putem să apreciem că suntem în prezenţa unei greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Apărările A.N.A.F. în privinţa mandatului cerut conform dispoziţiilor art. 161 C. proc. civ., nu au putut fi avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşa cum se poate observa, din economia dispoziţiilor HG nr. 495/2007 rezultă fără dubiu că atribuţia declarării şi semnării recursului revine Preşedintelui A.N.A.F., care poate prin ordin să delege unele atribuţii, persoanelor care au funcţii publice prevăzute de art. 12 din HG Or, s-a considerat că Ordinul nr. 1028/2008 prin care directorul general adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcţia de director general, nu poate ţine loc de delegare în sensul dispoziţiilor art. 12 din HG nr. 495/2007.
Prin urmare se constată că Ordinul nr. 1028/2008 şi Ordinul nr. 2187/2007 chiar au fost analizate de instanţa de recurs şi s-a considerat că nu fac dovada calităţii de reprezentant şi de aceea, recursul a fost constatat nul.
Este adevărat că în practica instanţelor şi în doctrină s-a considerat că poate fi apreciată drept „greşeală materială" în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi atunci când a fost anulat greşit recursul ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, dar numai în cazul în care nu s-a observat că la dosar se află dovada acestui mandat.
Ori, în speţă, nu s-a dispus anularea recursului pentru lipsa calităţii de reprezentant pentru că nu s-a observat existenţa mandatului, ci s-a apreciat că acest mandat depus în faţa instanţei de recurs nu face dovada calităţii de reprezentant.
Astfel fiind, criticile invocate de contestatoare nu se încadrează în motivele prevăzute expres, de dispoziţiile legale citate mai sus, ceea ce atrage inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, care urmează să fie respinsă ca atare, în temeiul art. 320 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de A.N.A.F. împotriva Deciziei nr. 4865 din 5 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 598/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 62/2010. Contencios. Conflict de competenţă.... → |
|---|
