ICCJ. Decizia nr. 598/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 598/2010
Dosar nr. 8968/1/200.
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 41/CA din 5 martie 2009, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul O.N.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării, având ca obiect anularea parţială a Ordinului nr. 1349 din 20 decembrie 2007 şi a actelor subsecvente emise în baza acestuia, obligarea pârâtului la emiterea unor acte prin care reclamantului să-i fie acordat şi recunoscut gradul de locotenent, cu plata unor daune morale în cuantum de 100.000 lei şi a daunelor materiale reprezentând diferenţa soldelor lunare calculate potrivit gradului de locotenent, începând cu data de 20 decembrie 2007 până la acordarea efectivă a acestui grad.
Prin aceeaşi hotărâre au fost respinse, în prealabil, excepţiile necompetenţei, lipsei interesului şi tardivităţii acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul O.N.D., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.
Prin Decizia nr. 4742 din 30 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de O.N.D. împotriva sentinţei nr. 41/CA din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat
Analizând actele şi lucrările dosarului, hotărârea atacată şi, în mod grupat, în funcţie de legătura logică şi relevanţa lor în dezlegarea problemelor de drept ale speţei, criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor art. 304, art. 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte a constatat că nu subzistă nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia.
Raportat la obiectul acţiunii reclamantului, la dosarul cauzei au fost depuse toate actele necesare pentru soluţionarea acesteia, în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi au fost administrate probele încuviinţate la solicitarea reclamantului. Ca urmare, nu a fost necesară administrarea altor probe a căror concludentă şi pertinenţă să oblige judecătorul fondului să dispună o atare măsură, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ.
S-a mai reţinut că, în raport cu materialul probator existent la dosarul cauzei, cu prevederile legale incidente în speţă şi, în condiţiile în care recurentul nu a acţionat conform art. 22 din Regulamentul disciplinei militare faţă de măsurile apreciate de Ministerul Apărării Naţionale ca fiind necesare pentru finalizarea procedurii de acordare a gradelor militare, caracterul pretins „fraudulos" al acestora şi aspectele de nelegalitate circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicate în cererea de recurs, nu pot fi reţinute.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurent, nelegalitatea hotărârii atacate poate fi reţinută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, sau când conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În conformitate cu acest text de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, principiul astfel consacrat constituind o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc de natură să asigure un real control judiciar.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor - acestea putând fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică - ori să interpreteze anumite texte de lege doar în modalitatea solicitată de părţi, prevederile art. 304 pct. 7, coroborate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunând doar condiţia ca hotărârile să fie motivate clar, convingător şi pertinent.
În speţă, motivarea hotărârii atacate îndeplineşte toate aceste cerinţe, făcând posibilă realizarea controlului judiciar, astfel încât incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.
Procedând şi la examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu subzistă în speţă nici un alt motiv de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate.
Împotriva deciziei nr. 4742 din 30 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat contestaţie în anulare O.N.D., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac, cu consecinţa anulării în tot a deciziei atacate şi a rejudecării cererii de recurs.
S-a învederat, prin motivele contestaţiei în anulare, că pe de o parte, instanţa de recurs a respins recursul fără ca acesta să fi fost judecat în fond, şi că, pe de altă parte, respingând recursul, nu a cercetat toate motivele de casare expuse prin cererea de recurs. De asemenea, contestatorul a mai arătat că instanţa de recurs nu a manifestat o conduită activă şi nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Instanţa de recurs, s-a mai subliniat, a ignorat dispoziţiile exprese şi de strictă interpretare din Legea nr. 262/2007, care reprezintă, în opinia recurentului, o lex specialia, şi a încălcat atât dispoziţiile legii interne (naţionale) - legile procedurale civile de drept comun -, dispoziţiile exprese ale art. 20 din Constituţia României, cât şi garanţiile Convenţiei europene a drepturilor omului.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă.
Potrivit prevederilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, sau/ori atunci când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, dar numai dacă motivele mai sus arătate nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Cu toate acestea, cum dispune expres art. 317 alin. (2) C. proc. civ., contestaţia în anulare poate fi primită pentru motivele prevăzute de art. 317 alin. (1), în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
De asemenea, în condiţiile art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-1 numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată, în mod exclusiv, în scopul retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie.
Obiectul contestaţiei în anulare îl constituie Decizia nr. 4742 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.N.D. împotriva sentinţei nr. 41/CA din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Nu sunt întrunite în cauză, în mod evident, condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare obişnuită prevăzute de dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. , întrucât contestatorul nu a invocat în recurs vreunul din motivele prevăzute de art. 317 alin. (1) punctele 1 şi 2 C. proc. civ.
Pe de altă parte, nu sunt aplicabile în speţă nici prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., referitoare la contestaţia în anulare specială, de strictă interpretare. Într-adevăr, instanţa de recurs nu a săvârşit vreo omisiune în cercetarea motivelor de recurs, ci a procedat la o analiză grupată a motivelor de recurs invocate de recurent, în funcţie de legătura logică şi de relevanţa lor în dezlegarea problemelor de drept ale litigiului, şi a concluzionat că aceste motive nu sunt întemeiate.
În aceste condiţii, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor ar. 320 C. proc. civ. , respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare formulată de O.N.D. împotriva deciziei nr. 4742 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de O.N.D. împotriva deciziei nr. 4742 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 587/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 599/2010. Contencios → |
|---|
