ICCJ. Decizia nr. 63/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 63/2010
Dosar nr. 1192/325/2009
Şedinţa de la 13 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta SC P.A.B.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti să se constate nulitatea, în parte, a deciziei de impunere nr. 143 din 27 august 2008 emisă de pârâtă.
Reclamanta a arătat că după cum rezultă din Decizia atacată organul fiscal a efectuat un control specializat asupra modului de achitare a unor taxe si impozite datorate la fondul pentru mediu.
Acest control s-a efectuat la sediul social al reclamantei in perioada 08 mai 08 - 08 iulie 2008 de către reprezentantul Administraţiei Fondului pentru Mediu, iar perioada controlată este 19 februarie 2002 - 08 iulie 2008. Obiectivele controlului efectuat se referă la plata cotei de 3% din valoarea ambalajelor comercializate, contribuţia asupra cantităţii de ambalaje introdusă pe piaţa naţionala şi sumele datorate pentru emisiile de poluanţi in atmosfera.
In baza constatărilor efectuate de reprezentanţii Administraţiei s-a stabilit că societatea comercială nu si-a îndeplinit obligaţiile de plată a taxelor de mediu la cele trei categorii menţionate, datorând suma de 23685,21 lei reprezentând cota de 3 % cu dobânzi si penalităţi de întârziere.
Astfel, sumele datorate pentru anii 2002 şi 2003 cuprinzând atât taxa, creanţa principală cât şi accesoriile formate din dobânzi si penalităţi de întârziere sunt prescrise si nu mai pot face obiectul deciziei de impunere.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii atât a contestaţiei la titlu cât şi a capătului de cerere privind constatarea nulităţii în parte a deciziei de impunere nr. 143 din 27 august 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1488 din 2 februarie 2009 Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că Decizia de impunere este un act administrativ fiscal, potrivit prevederilor art. 85 din OG nr. 92/2003 şi constituie titlu de creanţă în temeiul art. 110 alin. (3) din acelaşi act normativ.
Calea de atac pe care o poate urma contestatoarea în cazul contestaţiei formulate pe cale administrativă este acţiunea în contencios administrativ care se soluţionează de instanţa competentă potrivit legii. Judecătoria nu are competenţa să analizeze nici dacă petenta datorează sau nu sumele stabilite de organul fiscal în sarcina sa şi nici nu poate soluţiona cererea privind exonerarea petentei de la plata taxelor de mediu.
Art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal stabileşte că deciziile emise in soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator (...) la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă.
Investit prin declinarea Tribunalului Timiş, secţia comercială, de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 581 din 25 mai 2009 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul a reţinut că obiectul dosarului îl reprezintă o contestaţie formulată împotriva unui act administrativ emis de un organ central, astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 instanţa competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel.
Curtea de Apel Timişoara prin sentinţa civilă nr. 308 din 15 octombrie 2009 a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Timiş, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a trimis cauza pentru soluţionarea conflictului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că acţiunea de faţă priveşte un act administrativ fiscal, potrivit art. 85 C. proCod Fisca.
Din interpretarea art. 10 din Legea nr. 554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind taxe, impozite şi contribuţii, competenţa se stabileşte prin raportare exclusiv la criteriul valoric iar nu la nivelul instituţiei emitente a actului fiscal atacat, având în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 500.000 lei prevăzut de art. 10 din Legea nr. 54/2004, instanţa competentă să soluţioneze cauza este tribunalul.
Înalta Curte ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Obiectul litigiului, în cauza de faţă, priveşte un act administrativ fiscal, iar validarea cererii se situează sub pragul sumei de 500.000 lei prevăzut de textul de lege sus citat.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în pricina de faţă, competenţa judecării cauzei în primă instanţă a cererii aparţine Tribunalului Timiş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe SC P.A.B.C. SA şi Administraţia Fondului pentru Mediu în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 62/2010. Contencios. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 637/2010. Contencios → |
|---|
