ICCJ. Decizia nr. 703/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 703/2010
Dosar nr. 359/45/200.
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 139/CA din 13 iulie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, admiţând acţiunea formulată de reclamanta SC K. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. Bucureşti şi D.G.F.P. Vaslui, a dispus anularea deciziei A.N.A.F. nr. 467 din 24 decembrie 2008 şi obligarea pârâtei A.N.A.F. Bucureşti la soluţionarea pe fond, a contestaţiei reclamantei formulată împotriva deciziei de impunere nr. 97 din 30 septembrie 2008 emisă de A.F.P.C.M. Vaslui.
Prin Decizia de impunere fiscală nr. 97 din 30 septembrie 2008, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 8334 din 30 septembrie 2008, încheiate de organele de inspecţie fiscală din cadrul A.F.P.C.M. Vaslui, reclamanta SC K. SRL Vaslui a fost impusă cu suma totală de 1.862.865 lei, reprezentând TVA, impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente TVA şi impozitului pe profit.
Prin Decizia nr. 467 din 24 decembrie 2008 soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă în condiţiile art. 205 C. proCod Fiscal împotriva deciziei nr. 97 din 30 septembrie 2008 a fost suspendată de D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., reţinându-se, în acest sens, întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 214 din OG nr. 92/2003, respectiv existenţa unei strânse interdependenţe între stabilirea obligaţiilor bugetare contestate prin raport şi caracterul infracţional al faptelor săvârşite de prepuşii SC K. SRL, precum şi aplicabilitatea principiului „penalul ţine în loc civilul".
Curtea de apel a constatat că, în mod temeinic, reclamanta a susţinut neîndeplinirea în cauză a condiţiei prevăzute de art. 214 C. proCod Fiscal, privitoare la necesitatea ca organele penale să fi fost sesizate de prepuşii organului fiscal ce au efectuat controlul, cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu obligaţia fiscală respectivă.
în aceste sens, curtea de apel a reţinut că, astfel cum rezultă din probatoriul aflat la dosarul cauzei, verificarea relaţiilor comerciale dintre reclamantă şi partenerul său SC B.C. SRL se derulează începând încă din anul 2003 iar urmare a multiplelor rapoarte de expertiză, au fost deja identificate mai multe modalităţi de abordare şi stabilire a pretinsului prejudiciu adus bugetului de stat de către reclamantă. Cu toate acestea pârâta a ales să suspende soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva ultimei decizii de impunere, vizând acest obiectiv de control, invocând o cercetare penală aflată în curs, la solicitarea unor terţi, această cercetare trenând de mai mulţi ani.
Instanţa de fond a mai arătat că obligaţiile fiscale revin doar societăţii comerciale, ca subiect distinct de drept iar în eventualitatea în care plata lor într-un anumit cuantum ar fi consecinţa conduitei culpabile a prepuşilor acesteia, care ar fi săvârşit fapte cu caracter penal în legătură cu actele de administrare ce le-au efectuat, revine în sarcina societăţii necesitatea de recuperare a eventualului prejudiciu de la prepuşii săi, constând în aceste obligaţii fiscale neachitate la timp, fără ca organul fiscal, ca terţ beneficiar al sumelor datorate de reclamantă cu titlu de taxe şi impozite să poată fi împiedicat a le încasa de la subiectul de drept ce le datorează respectiv de la SC K. SRL Vaslui.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. Vaslui şi A.N.A.F., invocând următoarele motive:
Între stabilirea obligaţiilor bugetare constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 8334 din 30 septembrie 2008 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. 97 din 30 septembrie 2008 contestată de reclamantă şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependenţă constă în faptul că, în speţă, se indică problema realităţii operaţiunilor desfăşurate, având în vedere că organele de inspecţie fiscală au constatat că reclamanta nu a înscris în mod real în contabilitate sumele reprezentând contravaloarea mărfurilor achiziţionate în baza facturilor emise de SC B.C. SRL, facturi care, de fapt, aparţineau SC M.C. SRL.
Fiind întrunite condiţiile art. 214 alin. (3) C. proCod Fiscal, instanţa de fond ar fi trebuit să menţină, ca legală, Decizia A.N.A.F. de suspendare a soluţionării contestaţiei reclamantei.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
În mod corect instanţa de fond a constatat că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile acestui text de lege.
Astfel, organele de control fiscal, deşi au făcut verificări asupra perioadei supuse reverificării şi în anii 2003, 2004, nu au înţeles să sesizeze organele penale cu privire la existenţa vreunei infracţiuni, iar cercetările penale efectuate în prezent, pornite în anul 2006 şi nefinalizate, au fost începute la solicitarea altor persoane. Din cuprinsul adresei D.I.I.C.O.T., prin care se solicită sprijinul D.G.F.P. Vaslui nu rezultă persoanele faţă de care se derulează ancheta penală, faptele ce le-ar fi imputate şi legătura dintre activitatea acestora şi SC K. SRL Vaslui.
Totodată, împotriva deciziilor de impunere şi rapoartelor de inspecţie fiscale efectuate în perioada 2003 – 2008 au fost formulate contestaţii şi acţiuni în instanţă care au fost soluţionate în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, fără a se impune suspendarea procedurii administrative sau judiciare.
Nefiind dovedită nici împrejurarea că stabilirea existenţei unei anumite infracţiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedură administrativă, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei, dispunând continuarea procedurii de soluţionare a contestaţiei.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. Vaslui şi de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 139/CA din 13 iulie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 702/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 707/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
