ICCJ. Decizia nr. 74/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 74/2010
Dosar nr. 299/64/2008
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 10 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. 7615/6272007 s-a dispus sesizarea instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, seria M08 nr. 0715 emis de Autoritatea Naţională pentru Turism, la data de 15 iunie 1999 în favoarea pârâtei reclamantă reconvenţională SC P. SA, excepţie invocată de reclamantul S.G.
Prin sentinţa civilă nr. 119/F din 17 septembrie 2008 Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a Certificatului de Atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0715 din 15 iunie 1999 emis de Agenţia Naţională pentru Turism invocată de reclamantul S.G. în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA, oraşul Râşnov prin Primar, Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Braşov, Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Râşnov, N.I., Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia de nelegalitate a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, seria M08 nr. 0715 emis de Autoritatea Naţională pentru Turism, la data de 15 iunie 1999 în favoarea pârâtei reclamantă reconvenţională SC P. SA este nefondată deoarece certificatul de atestare a dreptului de proprietate M08 nr. 0715 a fost emis de Autoritatea Naţională pentru Turism la data de 15 iunie 1999 în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.
Instanţa de fond a mai constatat că la emiterea acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate au fost respectate condiţiile legale impuse pentru emiterea sa valabilă, respectiv: s-a întocmit documentaţia ce cuprinde inventarul bunurilor aflate în patrimoniul SC P. SA , schiţele privind identificarea terenului, avizele necesare emise de autorităţile competente, precum şi procesul verbal de vecinătate.
S-a mai reţinut că susţinerile reclamantului potrivit cărora terenul care face obiectul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate M08 nr. 0715 se află înscris în C.F. nr. 8490 Râşnov nr.top 7853/1 şi diferă de terenul asupra căruia s-a constituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 în favoarea reclamantului S.G., nu sunt de natură să afecteze valabilitatea acestui certificat.
Raţiunea pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost cea prevăzută de art. l din HG nr. 834/1991 , respectiv aceea că „ terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin Decizia organului administraţiei locale de stat de către autoritatea publică judeţeană."
Interpretând logic aceste dispoziţii legale instanţa a concluzionat că voinţa legiuitorului a fost aceea ca bunurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale şi care servesc desfăşurării obiectului lor de activitate, să intre în proprietatea acestora.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanţii S.G., S.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că :
- Invocând excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele SC P. SA, reclamantul nu a criticat procedurile de emitere ci o chestiune de substanţă şi anume ideea că SC P. SA nu avea nici un drept asupra terenului pentru care a cerut şi a obţinut certificatul de atestare.
- Este nefondată afirmaţia instanţei de fond potrivit căreia nu are relevanţă faptul că terenul asupra căruia SC P. SA avea un drept de administrare operativă se află în alt loc decât în cel la care se referă certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
- O altă greşeală a instanţei de fond o reprezintă confuzia pe care o face cu privire la domeniul de reglementare al HG nr. 834/1991. Acest act normativ nu se referă la construcţii ci la terenuri.
- Prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu este un act constitutiv de drepturi ci unul declarativ, care confirmă că aceste terenuri se află în proprietatea societăţii comerciale.
- SC P. SA nu a depus nici o dovadă că terenul în litigiu ar fi fost în administrarea operativă a fostului O.J.T. Predeal sau în patrimoniul său.
Recurenţii mai arată că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu contravine dispoz. art. 1 din HG nr. 834/1991 de vreme ce acest teren nu s-a aflat niciodată în administrarea operativă sau în patrimoniul SC P. SA
Apărarea emitentului certificatului de atestare a dreptului de proprietate este în sensul că SC P. SA era îndreptăţită la terenul care a făcut obiectul Deciziilor nr. 1906/1963 şi 399/1971, teren înscris în C.F. nr. 8490 Râşnov.
Terenul pe care şi-a înscris dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 reclamantul S.G. nu a fost niciodată înscris în C.F. nr. 8490 Râşnov. Acest teren a aparţinut SC A. Râşnov, aşa cum rezultă din actele de la dosar.
Se mai susţine că în procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, între SC P. SA şi SC A. Râşnov s-a încheiat un proces-verbal de vecinătate, însă acest proces-verbal nu este unul translativ de proprietate.
De asemenea se mai arată că:
- SC P. SA nu poate emite pretenţii decât asupra terenului de 13.307,20 mp înscris în C.F. nr. 8490 Râşnov, nr. top. 7853, imobil ce este menţionat în toate actele societăţii comerciale.
- Obiectivul Cabana Cheia aflat în proprietatea SC P. SA se află pe terenul de 33.307,20 mp din C.F. nr. 8490 nr. top. 7853/1/1.
- Obiectivul Cabana Cheia aflat în proprietatea SC P. SA se află pe DN 73 A la km 14 iar nu la 15.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, soluţia instanţei de fond este legală dar considerentele pentru care a fost pronunţată sunt greşite, motiv pentru care motivarea hotărârii instanţei de fond va fi substituită.
Excepţia de nelegalitate invocată în cauză vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0715 emis de Agenţia Naţională pentru Turism la 15 iunie 1999.
Cum s-a arătat, acest act a fost emis la data de 15 iunie 1999, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
De asemenea, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reţinut, într-adevăr, că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene).
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), M.Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Raportându-se, aşadar, în special la ConvenţiaEuropeană a Drepturilor Omului şi la practica CEDO, Înalta Curte va reţine că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
În acest sens, CEDO a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.
Argumentele CEDO expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în cauza de faţă, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la ConvenţiaEuropeană a Drepturilor Omului precum şi la jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.M., M.S., C.V., P.N. în calitate de moştenitoare legale a defunctului-reclamant S.G., împotriva sentinţei nr. 119/F din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 733/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 749/2010. Contencios → |
|---|
