ICCJ. Decizia nr. 749/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 749/2010
Dosar nr. 422/42/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC O.R. SRL Păuleşti a chemat în judecată A.N.A.F. - D.G.F.P. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 114 din 31 decembrie 2008 emisă de pârâtă şi a deciziei de impunere nr. 1204/6996 din 21 octombrie 2008, privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată; stabilite prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 69996 din 21 octombrie 2008 şi restituirea sumei de 604.405 RON.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin raportul de inspecţie fiscală din 17 octombrie 2008 în conformitate cu art. 116 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, a fost calculat impozitul pe veniturile nerezidenţilor, în sumă de 469.77 lei prin aplicarea cotei de impozitare de 16% asupra veniturilor brute, utilizând cursul de schimb stabilit de BNR la data plăţii veniturilor către nerezidenţi, iar pentru nerespectarea prevederilor legale privind achitarea impozitului pe veniturile nerezidenţilor, la control au fost calculate majorări de întârziere de 134.630 lei.
Reclamanta a mai arătat că la data încheierii raportului de inspecţie fiscală a atenţionat reprezentanţii A.N.A.F. - D.G.F.P. Prahova că SC O.L.L.C. este persoană rezidentă din punct de vedere al Codului fiscal având sediul în SUA şi a solicitat amânarea finalizării actului 2-3 zile pentru a depune certificatul de rezidenţă însă pârâta nu a dat curs acestei solicitări şi a emis Decizia de impunere nr. 1204/69996 din 21 octombrie 2008 ce a fost contestată în căile de atac.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 126 din 29 iunie 2009 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC O.R. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut, în esenţă, că în cauză nu există certificat de rezidenţă fiscală sau mai exact pretinsul certificat de rezidenţă fiscală este un document eliberat de un stat din SUA care nu îndeplineşte condiţiile impuse de Normele metodologice emise în aplicarea Codului fiscal şi, ca atare, nu poate produce efecte juridice.
De asemenea, s-a statuat că nefiind dovedită rezidenţa, impozitarea veniturilor constând în comisioane obţinute din România, de firma O.L.L.C. se realizează în România, ca ţară sursă a veniturilor, prin aplicarea cotei de 16%, conform Codului fiscal, astfel că este neîntemeiată acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a adus, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate:
În mod eronat instanţa de fond a apreciat că în cauză nu a fost făcută dovada existenţei unui certificat de rezidenţă fiscală care să satisfacă condiţiile impuse de Normele metodologice emise în aplicarea Codului fiscal.
Recurenta susţine că prin această apreciere s-au încălcat Convenţia Internaţională de Reciprocitate încheiată între România şi Statele Unite, conform Decretului nr. 238 din 23 decembrie 1974, cu atât mai mult cu cât Normele Metodologice nu au existat la data încheierii convenţiei.
Se precizează că nu există o unitate de formular tipizat care să ateste starea de rezidenţă, astfel că în mod greşit nu a fost reţinut ca valabil certificatul de rezidenţă în traducere legalizată depus la dosar şi cel de înfiinţare al SC O.L.L.C.D., care fac dovada că această societate nu are sediul în Cipru.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor ce se află la dosarul cauzei, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Situaţia prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinută întrucât sentinţa recurată cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente, nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, în perioada 2007-2008, recurenta-reclamantă SC O.R. SRL Păuleşti, a achitat, în baza contractului de mandat comercial nr.1/3.01.2006 şi a facturilor emise către O.L.L.C., suma totală de 715 000 Euro, reprezentând comisioane pentru intermediere comercială, astfel cum sunt definite de art. 7 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Din ordinele de plată şi extrasele de cont de la dosarul cauzei rezultă că sumele de bani au fost, în fapt, virate în Cipru şi nu în SUA, fapt necontestat.
Instanţa de recurs constată din înscrisurile ce se află la dosar că societatea căreia i-au fost plătite sumele de bani nu prezintă elementele de identificare ale firmei înscrise şi înregistrate în statul Delaware, astfel cum rezultă din actul de înfiinţare (fila 41-46 dosar fond).
Prin urmare, se reţine că nu există dovezi că firma căreia i-au fost plătite veniturile din comisioane este aceeaşi cu cea despre care recurenta susţine că este rezidentă fiscal în statul Delaware SUA, astfel că nu se impune aplicarea Convenţiei dintre România şi SUA, privind evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale, ratificată prin Decretul nr. 238/1974.
De asemenea, certificatul de rezidenţă fiscală de care se prevalează recurenta nu prezintă suficiente elemente de identificare a societăţii despre care se arată că are rezidenţă fiscală în statul Delaware şi i-a fost făcută plata pentru a fi apreciat ca atare în cauza de faţă, şi nici menţiunea expresă că societatea a fost rezidentă fiscal în SUA în perioada 2007-2008.
În consecinţă, nu a fost dovedită rezidenţa fiscală, astfel că sunt corecte cele reţinute de instanţa de fond, în ceea ce priveşte legalitatea actelor contestate în raport de dispoziţiile art. 113, art. 114, art. 115 alin. (1) lit. f), şi art. 116 alin. (1), (2), lit. c), art. 118 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal. Potrivit acestor prevederi legale, în lipsa unui certificat de rezidenţă fiscală eliberat de autoritatea fiscală competentă a statului de rezidenţă, nerezidenţii care obţin venituri din România, în speţă venituri din comisioane, au obligaţia de a plăti impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi, în cota de 16% aplicată asupra veniturilor brute obţinute iar calcularea, reţinerea şi virarea de către plătitorii de venituri, respectiv de recurenta-reclamantă din cauza de faţă.
Deci nefiind făcută dovada rezidenţei fiscale în sensul art. 3 lit. b), cu referire la impozitele supuse Convenţiei menţionate, ratificată prin Decretul nr. 238/1974, este nefondată critica recurentei referitoare la încălcarea acestei convenţii şi implicit greşita aplicare a dispoziţiilor incidente în speţă din Codul fiscal şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, privind Codul fiscal.
În raport de cele reţinute, în temeiul art. 312 alin (1) teza II coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC O.R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 126 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 74/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 751/2010. Contencios → |
|---|
