ICCJ. Decizia nr. 714/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 714/2010
Dosar nr. 8225/2/200.
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta V.R.D. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, plata indemnizaţiei de dispozitiv pentru perioada 09 noiembrie 2005 - 16 mai 2008.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este îndreptăţită la acest spor în baza Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 496 din 28 iulie 2003, impunându-se acordarea acestui spor, în vederea aplicării unui regim unitar de salarizare şi pentru faptul că potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, funcţionarii se află în permanenţă la dispoziţia primarului atunci când situaţia o cere.
Printr-o cerere precizatoare depusă la data de 24 aprilie 2009 (fila 37 dos. fond), reclamanta arată că solicită obligarea pârâţilor la plata sporului privind suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare în cuantum de 25%, conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul Funcţionarilor publici.
Prin sentinţa civilă nr. 1753 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei V.R.D., ca neîntemeiată.
Pentru a hotăra astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamanta nu se încadrează în categoria funcţionarilor care pot beneficia de acordarea indemnizaţiei de dispozitiv, reglementată de Legea nr. 138/1999, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, întrucât aceasta îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instituţii publice locale, care nu are specificul menţionat în Legea nr. 138/1999.
Ca atare, ordinul M.A.I nr. 496/2003 nu are incidenţă în cauză, M.A.I nu putea dispune prin ordin cu privire la salarizarea funcţionarilor din cadrul unei instituţii publice locale, în speţă, Consiliul General Municipiului Bucureşti, autoritate publică locală care se organizează şi funcţionează pe principiul autonomiei locale, conform art. 2 şi următoarele din Legea nr. 215/2001 şi art. 120 şi art. 121 din Constituţia României.
Nici art. 91 din Legea nr. 215/2001 nu are relevanţă în cauză, având în vedere că obligaţiile funcţionarilor din cadrul primăriei nu pot fi considerate aceleaşi, cu obligaţiile militarilor şi a altor categorii de personal menţionate de Legea nr. 138/1999.
Cât priveşte suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, conform precizărilor făcute de către reclamantă, instanţa fondului a reţinut că într-adevăr aceste sporuri sunt reglementate cu titlu de principiu în Legea nr. 188/1999, însă, nu există niciun act normativ care să cuantifice sau să furnizeze criterii de cuantificare a acestora, situaţie în care, instanţa nu se poate substitui legiuitorului stabilind procentul corespunzător acestor sporuri.
Împotriva acestei sentinţe, a promovat recurs reclamanta V.R.D. care a invocat ca temei legal, prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticând sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate.
La termenul de judecată a recursului de faţă, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) raportat la art. 304 pct. (3) C. proc. civ., necompetenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea în primă instanţă a cauzei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de excepţia de ordine publică a necompetenţei materiale, invocată din oficiu, în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs şi, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va casa hotărârea instanţei de fond pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat, prin cererea precizatoare, plata drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în cuantum de 25%, aferente perioade 09 noiembrie 2005 - 16 mai 2008, drept prevăzut de art. 31 (după renumerotare) alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, privind Statutul Funcţionarilor Publici, potrivit cărora „Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul treptei de salarizare;"
Potrivit actelor dosarului, în perioada 09 noiembrie 2005-16 mai 2008, reclamanta a avut calitatea de funcţionar public de execuţie, în cadrul Direcţiei de Asistenţă Tehnică şi Juridică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, autoritate publică locală, care se organizează şi funcţionează pe principiul autonomiei locale, conform art. 2 şi următoarele din Legea nr. 215/2001 şi art. 120 şi art. 121 din Constituţia României.
Calitatea de funcţionar public a reclamantei determină aplicabilitatea dispoziţiilor speciale cuprinse în Legea nr. 188/1999, care constituie dreptul comun în materie, competenţa soluţionării litigiilor ce se nasc între funcţionarul public şi autorităţi pe baza raportului de serviciu, aparţinând instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 109 din aceeaşi lege.
Cum, obligaţia directă de plată a drepturilor salariale ale reclamantei aparţine unei instituţii administrative publice la nivel local, în speţă, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, înalta Curte apreciază că sunt incidente normele de competenţă materială în materia contenciosului administrativ, reglementate de art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, care stabilesc competenţa instanţei de contencios administrativ în funcţie de rangul autorităţii în structura administraţiei publice, cu care reclamanta a avut raporturi de serviciu.
Cum, în cauza de faţă, raporturile de serviciu ale reclamantei au fost stabilite în mod direct cu o autoritate a administraţiei publice locale, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, devin aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene... se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale", coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ, care stabilesc competenţa tribunalului ca primă instanţă în materia contenciosului administrativ.
În consecinţă, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Astfel fiind, criticile privind fondul cauzei urmează să fie cercetate de instanţa de rejudecare ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de V.R.D. împotriva sentinţei civile nr. 1753 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 671/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 721/2010. Contencios → |
|---|
