ICCJ. Decizia nr. 830/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 830/2010
Dosar nr. 4134/2/200.
Şedinţa publică din 16 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P.J. a chemat în judecată Oficiul Român pentru Imigrări solicitând obligarea acesteia la acordarea dreptului de şedere permanentă în România şi anularea actului administrativ nr. 2167849/TC /S2/D3 din 29 mai 2008.
În motivarea cererii, reclamantul arată că a venit în România la 27 decembrie 2000, cu viză eliberată de Ambasada României din Chişinău, având şedere continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani, iar pârâtul a respins cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România pentru unicul motiv că în perioada 10 ianuarie 2003 – 3 noiembrie 2006 nu ar fi avut reglementat dreptul de şedere.
S-a arătat că viza de ieşire nr. 24/730320 din 12 februarie 2001 a fost contestată, iar prin sentinţa civilă nr. 1570 din 27 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea sa, sentinţă irevocabilă prin nerecurare la 3 noiembrie 2006.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 399 din 3 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să acorde reclamantului dreptul de şedere permanentă în România.
În considerentele sentinţei, se arată de către instanţa de fond că chiar dacă autoritatea pârâtă consideră că în perioada 10 ianuarie 2003 – 3 noiembrie 2006, cât a fost soluţionată contestaţia împotriva vizei de ieşire şi refuzului de prelungire a dreptului de şedere pentru activităţi comerciale, nu a avut reglementat dreptul de şedere, totuşi instanţa a hotărât irevocabil, că reclamantul îndeplinea la acea dată condiţiile pentru prelungirea dreptului de şedere, iar viza de ie şire a fost emisă nelegal, fiind obligată autoritatea pârâtă să reanalizeze cererea.
Au fost invocate dispoziţiile art. 70 alin. (1) din O .U.G. nr. 194/2002 care indică condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ şi a apreciat că până la soluţionarea irevocabilă a cererii de acordare a statutului de refugiat, reclamantul avea reglementat dreptul de şedere.
Instanţa a analizat legalitatea şi temeinicia vizei de ieşire la momentul emiterii acesteia şi constatând nelegalitatea actului administrativ a obligat autoritatea pârâtă să reanalizeze cererea reclamantului şi instanţa de fond a apreciat că nu se poate spune că pe perioada desfăşurării litigiului, reclamantul nu avea reglementată şederea, iar art. 84 din OUG nr. 194/2002 prevede că o contestaţie formulată împotriva deciziei de returnare şi Decizia de returnare sub escortă suspendă executarea măsurii de îndepărtare.
Se consideră că chiar dacă viza de ieşire a fost emisă anterior acestui act normativ, dar prin suspendarea de drept a executării actului administrativ efectul a fost acela că a avut reglementat dreptul de şedere, în condiţiile în care pe parcursul soluţionării cauzei, prin care s-a solicitat anularea vizei de ieşire, a intrat în vigoare noul act normativ.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări considerând că sentinţa este nelegală şi netemeinică.
Se invocă faptul că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a OUG nr. 194/2002, modificată şi completată de Legea nr. 56/2007.
Se arată, în motivele de recurs, că cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă a fost respinsă pentru că nu îndeplinea condiţia prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002 modificată şi completată de Legea nr. 56/2007, pentru că prin sentinţa nr. 1570 din 27 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantului, a dispus anularea vizei de ieşire nr. 730230 şi a dispus obligarea pârâtei la analizarea cererii reclamantului de prelungire a dreptului de şedere pentru desfăşurarea de activităţi comerciale.
În baza aceleiaşi hotărâri, reclamantului i s-a prelungit dreptul de şedere de la 3 noiembrie 2006 la 2 noiembrie 2007, astfel că la data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România cetăţeanul străin era beneficiar al unui drept de şedere temporară în scopul desfăşurării de acte comerciale până la data de 2 noiembrie 2008.
Respingerea cererii de acordare, se susţine în motivele de recurs, s-a datorat faptului că reclamantul nu a avut drept de şedere temporară în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii, pentru că dreptul său de şedere temporar i-a fost acordat de la data de 3 noiembrie 2006 la 2 noiembrie 2008.
S-a solicitat casarea sentinţei, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Reclamantul a solicitat, la 2 februarie 2008, acordarea dreptului de şedere permanentă în România, dar cererea sa a fost respinsă cu motivarea că în perioada 10 ianuarie 2003 – 3 noiembrie 2006 nu a avut reglementat dreptul de şedere.
Condiţiile în care se acordă drept de şedere permanentă sunt prevăzute în art. 70 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002 cu modificările şi completările ulterioare (devenit după republicare – art. 71 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002), respectiv:
- şederea continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii;
- şederea este continuă dacă perioada de absenţă de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni consecutive şi nu depăşeşte în total 10 luni;
- şederea este considerată legală dacă împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul naţional.
Recurenta critică soluţia instanţei de fond pentru că a considerat îndeplinită condiţia privind şederea continuă.
De fapt, analiza îndeplinirii acestei condiţii este legată de efectele pe care sentinţa nr. 1570 din 27 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, le-a avut asupra situaţiei reclamantului.
Acel litigiu a avut ca obiect anularea vizei de ieşire nr. 730320/2001 dispusă împotriva reclamantului şi a fost înregistrat în anul 2002 dar a fost soluţionat în 2006.
Prin sentinţa nr. 1570 din 27 iunie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a anulat viza de ieşire nr. 24/730230 din 12 februarie 2001 şi a obligat pârâta să analizeze cererea reclamantului de prelungire a dreptului de şedere pentru desfăşurarea de activităţi comerciale.
Chiar în considerentele sentinţei se arată că reclamantul îndeplinea toate condiţiile cerute de legislaţia în vigoare la acel moment, respectiv reclamantul era asociat la o firmă înregistrată în România.
Cu toate acestea, recurenta consideră că reclamantul a beneficiat de drept de şedere temporară numai după soluţionarea irevocabilă a acelui litigiu, respectiv de la 3 noiembrie 2006 la 2 noiembrie 2008.
Însă, în raport de efectele hotărârii judecătoreşti de anulare a vizei de ieşire a reclamantului şi de condiţia ca şederea să fie considerată continuă (perioada de absenţă de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni consecutive şi nu depăşeşte în total 10 luni), refuzul autorităţii de acordare a dreptului de şedere permanent este nejustificat.
De altfel, recurentul nici nu susţine că reclamantul ar fi lipsit de pe teritoriul României 6 luni consecutiv sau în total 10 luni, ci că şederea sa a fost nelegală, adică nu avea un drept de şedere temporar.
Nu se poate considera că pe durata derulării litigiului care privea viza de ieşire şi acordarea dreptului de şedere, mai ales prin anularea vizei de ieşire, reclamantul nu a avut drept de şedere în condiţiile în care instanţa constatat că îndeplinea la acea dată (2006) condiţiile pentru prelungirea dreptului de şedere.
Şi condiţia ca şederea să fie legală este îndeplinită în cazul reclamantului pentru că în ultimii 5 ani, nu s-a luat împotriva sa nicio măsura de îndepărtare de pe teritoriul naţional.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor – Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinţei civile nr. 399 din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 753/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 837/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
