ICCJ. Decizia nr. 753/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 753/2010
Dosar nr. 169/32/200.
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 109 din 21 iulie 2009 Curtea de Apel Bacău a fost respinsă acţiunea reclamantului R.R.R. în contradictoriu cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor privind anularea deciziilor nr. 308 din 19 ianuarie 2009 şi nr. 28 din 19 ianuarie 2009 emise de Directorul General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, prin care s-a dispus revocarea din funcţia de conducere şi numirea în funcţia de execuţie a reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în urma verificării modului de aplicare a procedurii legale de stabilire a sancţiunii disciplinare, pârâtul a aplicat o sancţiunea legală, nefiind incidente cauze de nulitate a actului administrativ.
Astfel, instanţa a reţinut că Decizia contestată cuprinde, în partea introductivă a considerentelor sale, atât descrierea faptelor pe baza cărora s-a stabilit răspunderea disciplinară, cât şi motivarea în fapt.
Instanţa a precizat că există o corelare logică între faptele interpretate şi abaterea disciplinară reţinută în sarcina sa, constatând că în Decizia atacată se regăsesc în mod concret motivele pentru care au fost înlăturate apărările contestatorului, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) lit. c) din Ordinul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nr. 2856/2004.
Instanţa a reţinut că faptele imputate reclamantului s-au răsfrânt în mod negative asupra siguranţei deţinerii, cu consecinţa deosebit de gravă reprezentată de evadarea unei persoane private de libertate, iar sancţiunea aplicată este în acord cu gravitatea faptei, întrucât reclamantul nu mai întruneşte condiţiile necesare pentru îndeplinirea funcţiei de conducere, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.R.R., care a invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de fond a dat o hotărâre nelegală şi netemeinică apreciind în mod greşit gravitatea abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa şi ignorând că acesta nu a avut o vină exclusivă la producerea evenimentului în condiţiile în care evadarea persoanei private de libertate este consecinţa modului defectuos în care au acţionat agenţii de escortă care, fără a aduce la cunoştinţa conducerii unităţii, au schimbat dispozitivul de pază şi supraveghere, permiţând desfăşurarea de activităţi în interior, deşi conform carnetului postului „P.P." activităţile prestate de deţinuţi trebuiau efectuate în exterior.
Susţine recurentul că în motivarea hotărârii recurate se face confuzie între temeiurile de drept şi procedurile prevăzute de Legea specială numărul 293 din 23 iunie 2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în ceea ce priveşte revocarea din funcţie.
Apreciază recurentul că instanţa nu a analizat fondul contestaţiei respectiv toate motivele de nulitate invocate prin cererea introductivă, situaţie în care s-ar impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Invocă totodată aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Ordinul nr. 2856/C din 29 octombrie 2004 pentru adoptarea Regulamentului privind modul de constituire, organizare şi desfăşurare a activităţii comisiilor de disciplină din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a art. 82 alin. (7) din Legea nr. 275/2006.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei nr. 109 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în data de 21 iulie 2009, având în vedere rezultatul deosebit de grav produs ca urmare a modului defectuos prin care recurentul a organizat, coordonat şi controlat activităţile de selecţionare şi repartizare la muncă, escortarea şi supravegherea persoanelor private de libertate la punctele de lucru, individualizarea sancţiunii făcându-se în mod just fiind corelată cu gravitatea faptei: evadarea persoanei private de libertate.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate în recursul declarat de reclamantul R.R.R., a apărării din întâmpinare, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că acest recurs este nefondat.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ soluţionate de Curtea de apel vizează Deciziile nr. 308 din 19 ianuarie 2009 şi nr. 28 din 19 ianuarie 2009 emise de Directorul General prin care reclamantul a fost revocat din funcţia de conducere şi numit într-o funcţie de execuţie şi reintegrarea acestuia în funcţia avută anterior.
Instanţa de fond a argumentat soluţia de respingere a acţiunii dintr-o dublă perspectivă, reţinând că prin exercitarea controlului de legalitate a actului de sancţionare, atât controlul formal cât şi controlul de fond, criticile sunt nefondate.
Astfel, în urma verificării respectării producerii legale de aplicare a sancţiunii disciplinare, în raport de cauzele de nulitate invocate, în mod corect a apreciat că sub aspect procedural sancţiunea este legală.
Cu privire la faptele care au făcut obiectul sesizării şi cele care au fost reţinute de comisia este de sesizat faptul că din cuprinsul întregului material probator rezultă în mod clar, abaterile pentru care a fost sancţionat recurentul-reclamant.
În cauza a fost efectuată cercetarea prealabilă obligatorie, aspect care de altfel nu a fost criticat prin cererea introductivă, în care reclamantul a semnalat aspecte ce vizau nulitatea şi nelegalitatea actelor de cercetare ale Comisiei de disciplină.
Din tot cuprinsul deciziei contestate rezultă atât fapta pentru care a fost sancţionat, fapta fiind descrisă la modul general cu încadrarea în textul de lege, precum şi consecinţele deosebit de grave pe care le-a produs în privinţa siguranţei deţinerii. Împrejurarea că emitentul actului nu a reluat in extenso aspectele din actele de sesizare, nu poate conduce la sancţiunea extremă a constatării nulităţii deciziei sau a cercetării prealabile disciplinar, câtă vreme în cuprinsul acestor acte s-au indicat în mod detaliat toate aspectele de altfel cunoscute de către recurentul–reclamant privind faptele reţinute ca abateri disciplinare conform art. 69 lit. d) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special, din Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
De altfel, este de reţinut că şi în condiţiile în care autoritatea pârâtă a avut în vedere faptele descrise în Decizia contestată, acestea pot fi încadrate în textul de lege indicat, ca fiind abatere disciplinară.
În ceea ce priveşte temeiurile de drept şi procedurile prevăzute de legea specială în ceea ce priveşte revocarea din funcţie se constată faptul că prima instanţă a reţinut corect temeiul de drept al aplicării al sancţiunii, respectiv art. 63 alin. (2), art. 65 şi art. 67 din Legea nr. 293/2004. între timp Legea nr. 293/2004 a fost republicată, iar articolele invocate mai sus, în prezent au o nouă numerotare: art. 65 a devenit art. 73, art. 63 alin. (2) a devenit art. 71 alin. (2).
În ceea ce priveşte cerinţa expusă la art. 33 alin. (3) din Ordinul nr. 2856 din 29 octombrie 2004 este de observat că prin indicarea expresă în expunerea deciziei contestate a competenţei unei instanţe judecătoreşti pentru soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de sancţionare, recurentului-reclamant nu i s-a provocat nicio vătămare în condiţiile în care cererea a fost formulată la instanţă competentă material, iar competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin lege organică şi nu este la latitudinea angajatorului .
Critica ce priveşte interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 82 alin. (7) din Legea nr. 275/2006 şi a probelor administrate în cauză, este neîntemeiată în condiţiile în care potrivit acestui text de lege „persoanele arestate preventiv, la cererea lor, pot presta o muncă sau pot desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, în interiorul centrelor de reţinere şi arestare preventivă sau al centrelor de arestare preventivă, cu avizul judecătorului delegat cu executarea pedepselor", iar conform Notei nr. 237281 din 23 septembrie 2008, recurentul-reclamant a dispus înlocuirea persoanelor private de libertate de la „G.G." la „P.P." fără a mai face recunoaşterea punctului de lucru, fapt care a generat evadarea unui deţinut.
La individualizarea sancţiunii disciplinare conform art. 63 din Legea nr. 293/2004 şi art. 31 alin. (3) din Ordinul M.J nr. 2856/2004, intimatul-pârât a ţinut seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în serviciu a autorului abaterii, cu respectarea principiului proporţionalităţii, conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşite acesteia şi sancţiunea aplicată.
În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect săvârşirea abaterii disciplinare de către recurentul-reclamant precum şi faptul că organul competent a formulat o individualizare a sancţiunii aplicate în raport cu dispoziţiile legale indicate, astfel că recursul formulat este neîntemeiat fiind respins în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.R.R. împotriva sentinţei nr. 109 din 21 iulie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 73/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 830/2010. Contencios → |
|---|
