ICCJ. Decizia nr. 841/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 841/2010
Dosar nr. 5313/2/200.
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08 septembrie 2008, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC C.D. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi A.N.V., anularea deciziei nr. 221 din 27 iunie 2008 precum şi a procesului-verbal nr. 4215 din 20 februarie 2008 şi a deciziei de regularizare nr. 4231 din 20 februarie 2008 emise de pârâte şi exonerarea sa de la plata sumei de 194.413 lei reprezentând taxe vamale, comision vamal, TVA şi majorări ale acestora.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2237 din 27 mai 2009 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei reţinând că, în lipsa prezentării tuturor dovezilor şi documentelor de către exportator, în care să se stabilească caracterul original al produsului importat, în mod corect s-a emis Decizia de regularizare prin care nu a fost aplicat regimul vamal preferenţial, iar reclamanta nu a făcut dovada că bunul importat a fost produs în Comunitatea Europeană şi că nu a fost doar asamblat în Finlanda.
Cu privire la accesorii instanţa de fond a reţinut că acestea se calculează independent de existenţa unei culpe a reclamantei, iar termenul stabilit trebuie apreciat cel de la momentul în care a luat naştere datoria vamală, adică data importului şi nu cea a deciziei de regularizare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs reclamanta.
Prin motivele de recurs dezvoltate, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică având la bază o interpretare contradictorie şi vădit contrazisă de probele existente la dosar.
S-a mai susţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că, în cauză, contrar celor reţinute, trebuia observat că legiuitorul a stabilit, în favoarea debitorului, un termen de graţie pentru achitarea debitului stabilit în urma controlului efectuat şi prin urmare majorările se datorează de la momentul la care acest termen expiră, astfel cum prevede art. 255 C. vamal.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis, cu consecinţa casării sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare la Tribunalul Brăila, secţia de contencios administrativ, în considerarea celor ce se vor arăta în continuare.
Examinând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte, potrivit art. 3041 şi art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată că este incident în cauză motivul de nelegalitate, de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., vizând pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei altei instanţei, motiv pus în dezbaterea părţilor la acest termen.
Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi, judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de către tribunalele administrativ fiscale, în vreme ce actele emise sau încheiate de autorităţi publice centrale precum şi cele care privesc taxe, impozite, contribuţii, etc. mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţii de apel, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel.
Rezultă din cuprinsul normelor enunţate că două criterii au fost instituite de legiuitor pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, respectiv criteriul valoric şi cel al poziţionării autorităţii emitente, în sistemul autorităţilor publice.
Astfel, dacă obiectul actului administrativ îl reprezintă un impozit, o taxă, o contribuţie sau datorie vamală, competenţa se stabileşte după valoare, iar nu după poziţionare a organului emitent, neavând aşadar relevanţă dacă acesta este o autoritate publică centrală sau locală.
În prezenta cauză reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative, precum şi suspendarea executării acestora, reprezentând datorii fiscale şi majorări de întârziere în sumă de 194.413 lei.
Aşa fiind, raportat la cuantumul sumei şi prin prisma prevederilor legale mai sus menţionate Înalta Curte reţine că revine Secţiei de contencios administrativ a tribunalului competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri, în primă instanţă.
În consecinţă, în temeiul art. 313 raportat la art. 312 alin. (3) şi (6) coroborat cu art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs şi, casând hotărârea atacată, va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Brăila, secţia de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC C.D. SA împotriva sentinţei civile nr. 2237 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Brăila, secţia de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 838/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 844/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
