ICCJ. Decizia nr. 770/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 770/2010
Dosar nr. 2191/2/200.
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii M.V. şi M.P., cetăţeni moldoveni, au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe pentru Ambasada României din Republica Moldova, solicitând obligarea acesteia să le accepte cererile şi actele necesare cu privire la redobândire cetăţeniei române şi la plata de daune morale în sumă de 380 lei.
în motivarea, în fapt, a acţiunii, reclamanţii arată, în esenţă, că la data de 20 septembrie 2006 s-au adresat cu scrisoare recomandată Secţiei Consulare a Ambasadei Românieila Chişinău, în vederea depunerii cererii şi a actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, în temeiul art. 101 din Lega nr. 21/1991. la data de 09 februarie 2009 s-au adresat din nou recomandat, cu o cereri către pârâtă, fiind din nou refuzaţi, considerând că termenul de programare de 2 ani şi 6 luni este exagerat de lung şi nu poate fi justificat, în condiţiile în care Legea nr. 21/1991 nu prevede o procedură de programare; astfel atitudinea pârâtei conducând la restrângerea dreptului de a obţine cetăţenia.
La data de 20 mai 2009, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2184 din 26 mai 2009, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, admiţând în parte cererea reclamanţilor şi obligând pârâtul să procedeze la înregistrarea cererii de redobândire a cetăţeniei române formulate de reclamanţi de îndată.
Totodată, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale ca neîntemeiat şi a obligat pârâtul la plata sumei de 200 lei către reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a reţinut, pe de o parte, că obiectul cauzei îl reprezintă refuzul nejustificat de înregistrare a cererii de redobândire a cetăţeniei, or, obligaţia înregistrării cererii aparţinea pârâtei, reclamanţii aşteptând un răspuns la solicitarea recomandată din data de 21 septembrie 2006 şi, chiar dacă reclamanţii nu au insistat în cerere în anul 2006 sau în anul următor, pârâta nu a putut indica data expirării termenului legal de soluţionare a cererii de la care să pornească curgerea termenului de prescripţie de 6 luni.
Cu privire la fondul pricinii, instanţa a reţinut că susţinerea pârâtului potrivit căreia la Secţia Consulară a României din Republica Moldova sunt peste 30.000 de cereri de redobândire a cetăţeniei române, astfel încât în raport de prevederile OUG nr. 147/2008, depăşeşte numărul maxim de cereri stabilit de legiuitor, nu poate fi reţinută, întrucât textul art. 12, alin. (3) prevede că în situaţia în care, la nivelul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare numărul solicitanţilor este cu mult mai mare decât capacitatea de procesare a oficiului, se va proceda la programarea acestora în limita a 30.000 de dosare pe an, pentru fiecare oficiu consular. Această dispoziţie vizează programarea solicitanţilor, dar nu prevede posibilitatea refuzului de înregistrare a cererii.
În ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, instanţa a reţinut că acestea nu pot fi acordate reclamanţilor, întrucât aceştia nu au făcut dovada unui prejudiciu moral pe care să-l fi suferit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a susţinut că instanţa a interpretat greşit legea când a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, întrucât reclamanţii au formulat acţiunea cu menţiunea că întemeierea în fapt a acesteia este lipsa unui răspuns la cererea adresată în luna septembrie 2006. În temeiul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 acţiunea, sau, cel puţin, prima cerere este prescrisă deoarece s-a împlinit cu mult timp înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată.
Recurentul a mai susţinut că instanţa a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece recurentul a soluţionat cererea prin răspunsul care a fost comunicat părţilor reclamante.
Răspunsul Ministerului Afacerilor Externe nu încorporează un refuz şi cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricţionare a unui drept.
Referitor la termenul rezonabil de soluţionare a cererii, recurentul a susţinut că acesta nu se regăseşte în legislaţia română de lege lata şi că determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele relevante.
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte reţine ca fiind nefondată critica recurentului privind greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât intimaţii-reclamanţi au solicitat instanţei să constate refuzul nejustificat de soluţionare în raport de ultima cerere, trimisă autorităţii publice la data de 9 februarie 2009, întrucât situaţia solicitată a fi rezolvată de către recurent, atât prin cererile anterioare, cât şi prin ultima cerere, a rămas actuală şi nerezolvată până în prezent.
Intimaţii-reclamanţi au investit instanţa de contencios administrativ la data de 11 martie 2009, înlăuntrul termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Nici critica recurentului privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
La data de 20 septembrie 2006, reclamanţii s-au adresat cu scrisoare recomandată Secţiei consulare a Ambasadei României la Chişinău în vederea depunerii cererii şi a actelor necesare redobândirii cetăţeniei române în temeiul art. 101 din Legea nr. 21/1991, iar la data de 9 februarie 2009 s-au adresat din nou recomandat către pârâtă, la care de asemenea nu au primit nici un răspuns, reclamanţii adresându-se justiţiei, pe considerentul că termenul de 2 ani şi 6 luni nu poate fi un termen rezonabil.
Problema care se impune a fi rezolvată în speţa de faţă este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze depunerea cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit căruia: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de„termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg,caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri – septembrie 2006 – şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu există în speţă motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 769/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 780/2010. Contencios → |
|---|
