ICCJ. Decizia nr. 811/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.811/2010
Dosar nr. 292/32/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamantele SC E.T. SRL Bacău şi E.N. SRL Bacău au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând constatarea nelegalităţii Ordinului nr. 419/2007 şi anularea acestui ordin.
Motivându-şi acţiunea, reclamantele au justificat interesul atacării ordinului menţionat prin faptul că A.F.P. Bacău a respins contestaţiile formulate împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 28/2008, sub motivaţia că ordinul contestat stabileşte care structură teritorială a A.N.A.F. este competentă să gestioneze şi să emită o asemenea decizie, până la stabilirea unui nou domiciliu fiscal.
S-a apreciat că actul atacat contravine dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, OG nr. 92/2003, Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 26/1990.
Prin sentinţa nr. 119/2009, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantelor, ca nefondată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin ordinul atacat, emis în baza art. 11 alin. (4) din HG nr. 386/2007 şi a art. 75 din OG nr. 92/2003, Ministrul economiei şi finanţelor a prevăzut, fără a depăşi competenţa de reglementare, menţinerea competenţei (stabilită conform art. 33 C. proCod Fiscal) aceluiaşi organ fiscal care era competent anterior declanşării procedurii de schimbare a sediului social, neputându-se reţine încălcarea în vreun mod a dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990, care reglementează sediul social.
De altfel, a reţinut prima instanţă, normele de procedură fiscală nici nu reglementează sediul social, ci doar ceea ce are relevanţă din punct de vedere fiscal, respectiv domiciliul fiscal care, potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) C. proCod Fiscal, pentru persoanele juridice, este identic cu sediul social. Atunci când se referă la schimbare, ordinul are în vedere tot domiciliul fiscal, nu sediul social (pct. 4 al anexei nr. 1), iar pe ansamblu reglementarea din anexa nr. 1 este strâns legată de înregistrarea fiscală, reglementată în titlul IV al Codului de procedură fiscală, şi, în special, de forma şi conţinutul declaraţiei fiscale, reglementată de art. 75, text reţinut, în preambulul ordinului, ca temei de drept al acestuia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele SC E.T. SRL Bacău şi E.N. SRL Bacău, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii acţiunii şi anulării Ordinului nr. 419/2007.
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciindu-se că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare atât a ordinului atacat, cât şi a normelor legale incidente în cauză, pronunţând o soluţie greşită.
Dezvoltând acest motiv de nelegalitate, recurentele au criticat concluziile primei instanţe sub următoarele aspecte:
1. Instanţa de fond a interpretat greşit actul normativ supus analizei, făcând referire la un fapt care nu face obiectul acţiunii, cu trimitere la prevederileart. 32 şi 33 C. proc. civ., care nu au incidenţă în cauză, reglementând soluţionarea cererii de recuzare, aspect cu care nu a fost investită.
2. Concluzia instanţei în sensul că nu au fost încălcate dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990 este greşită, întrucât chiar prin titlul ordinului atacat se prevede că reglementează procedura de schimbare a sediului social, iar art. 6 teza finală stipulează că ordinul se aplică solicitărilor de schimbare a sediului social depuse după data de 1 iulie 2007;
3. Neconcordanţa dintre art. 1 din ordin, care prevede că se aprobă procedura de schimbare a sediului social, prevăzută în anexa 1 în cazul comercianţilor al căror domiciliu fiscal conchide cu sediul social şi anexa 1, care nu reglementează nimic în acest sens, nu a fost analizată de instanţa de fond.
Din corelarea prevederilor art. 39 şi 42 din Legea nr. 24/2000, rezultă că titlul actului normativ trebuie să exprime sintetic ceea ce dispozitivul actului reglementează în detaliu, condiţie neîndeplinită în situaţia ordinului atacat al cărui dispozitiv nu cuprinde nici o reglementare cu privire la procedura de schimbare a sediului social.
4. Ordinul nu respectă dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 24/2000, întrucât nu se limitează strict la cadrul stabilit în actul de bază în executarea căruia a fost emis şi, mai mult, conţine soluţii care contravin respectivului act, reglementând o procedură de schimbare a domiciliului fiscal, fapt ce nu este reglementat de art. 75 C. proCod Fiscal
În opinia recurentelor, normele în baza cărora a fost emis ordinul sunt în realitate cele cuprinse în art. 31 şi 32 din OG nr. 92/2003, iar prin stabilirea competenţei de administrare în sarcina organului fiscal de la vechiul sediu social se încalcă dispoziţiile art. 31 alin. (3) potrivit cărora, în situaţia în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit alin. (1) lit. b) şi c), domiciliul fiscal este locul în care se află majoritatea activelor.
Ordinul nu îndeplineşte cerinţa de a conţine dispoziţii clare, fără echivoc, care să nu fie susceptibile de interpretare, iar interpretarea dată de instanţă în sensul că aceasta se aplică doar la schimbarea domiciliului fiscal nu este în acord cu nici o normă de interpretare a actelor normative.
Analizând actele dosarului, hotărârea atacată şi, în mod grupat aspectele de nelegalitate invocate, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
1. Referirile instanţei de fond la prevederile art. 32 şi 33 C. proc. civ., reprezintă o evidentă eroare materială, fiind avute în vedere, indiscutabil, respectivele texte din Codul de procedură fiscală, reţinute ca atare în acea parte a considerentelor hotărârii care se referă la competenţa organelor fiscale.
2. În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (4) din HG nr. 386/2007, în exercitarea atribuţiilor sale, ministrul economiei şi finanţelor emite ordine şi instrucţiuni, în condiţiile legii.
În temeiul acestor prevederi legale şi a prevederilor art. 75 din OUG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la 3 iunie 2007, a fost emis Ordinul nr. 419/2007, a cărui anulare s-a solicitat în prezenta cauză, privind aprobarea procedurii de schimbare a sediului social şi a formularului „Decizie de înregistrare a sediului social şi a domiciliului fiscal".
Potrivit art. 1 al acestui ordin, procedura de schimbare a sediului social în cazul comercianţilor al căror domiciliu fiscal coincide cu sediul social este prevăzută în anexa 1, celelalte prevederi ale acestuia şi anexele 2 - 4 vizând contribuabili care nu au calitatea de comercianţi, aprobarea formularului anterior indicat, caracteristicile de tipărire, modul de difuzare şi de arhivare a acestuia.
Prin urmare, prima instanţă a reţinut în mod corect că, în calitatea lor de comercianţi, reclamantele nu justifică nici un interes în anularea ordinului în ceea ce priveşte anexele 2-3, impunându-se a se examina doar aspectele circumscrise neconcordanţei anexei (1) cu prevederile legale în temeiul cărora acesta a fost emis.
În conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 lit. c) din OG nr. 92/2003, în cazul creanţelor fiscale administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin A.N.A.F., prin domiciliul fiscal se înţelege, pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care aceasta nu se realizează la sediul social declarat.
În situaţia în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit acestui text, domiciliul fiscal este locul în care se află majoritatea activelor, astfel cum se prevede la alin (3).
Competenţa organelor fiscale de a emite norme de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală este expres prevăzută prin art. 32 alin. (1) C. proCod Fiscal, iar din punct de vedere teritorial, competenţa pentru administrarea impozitelor contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat revine acelui organ fiscal, judeţean, local sau al municipiului Bucureşti, stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit.
Din perspectiva acestor prevederi legale, în mod corect a reţinut prima instanţă că, prin emiterea ordinului atacat, ministrul economiei şi finanţelor nu şi-a depăşit competenţa de reglementare.
Potrivit art. 75 alin. (1) din OG nr. 92/2003, în forma în vigoare la data emiterii ordinului atacat, modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoştinţă organului fiscal competent în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea şi depunerea declaraţiei de menţiuni.
Contrar susţinerilor recurentelor, prin anexa 1 la Ordinul nr. 419/2007, pct. 4 şi următoarele, este prevăzută procedura pentru modificarea domiciliului fiscal la noul sediu social, şi nicidecum schimbarea sediului social din perspectiva Legilor nr. 26 şi 31 din 1990, precum şi data de la care competenţa pentru administrarea comerciantului revine organului fiscal de la noul sediu social şi domiciliu fiscal.
Totodată, prevederea din aceeaşi anexă referitoare la competenţa de administrare până la finalizarea procedurii de schimbare a sediului social şi a domiciliului fiscal (pct. 3) este conformă celei de sub pct. 31.9, teza finală, din Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală, potrivit căreia, până la data la care s-au operat modificările în registrul contribuabililor, competenţa pentru soluţionarea oricărei probleme privind administrarea revine organului fiscal de la vechiul domiciliu fiscal.
Această prevedere nu încalcă dispoziţiile art. 31 alin. (3) din OG nr. 92/2003, cum pretind recurentele, ipoteza respectivului textfiind diferită, imposibilitatea stabilirii domiciliului fiscal în condiţiile alin. (1) lit. b) şi c) şi nu aceea a modificării domiciliului fiscal, stabilit anterior conform acelor prevederi legale.
Prin urmare, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că, în ansamblul său, reglementarea din anexa 1 a Ordinului nr. 419/2007 este strâns legală de înregistrarea fiscală, reglementată de titlul IV al Codului de procedură fiscală, prin emiterea ordinului nefiind încălcate în nici un mod dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990 care reglementează sediul social.
Reglementarea în discuţie nu încalcă nici normele de procedură fiscală anterior redate, astfel încât incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurente, nu poate fi reţinută.
3. Simpla împrejurare că formularea din titlul actului nu este tocmai adecvată, aceasta fiind generată în mod evident de identitatea domiciliului fiscal cu sediul social, în cazul persoanelor juridice, reglementată prin art. 31 alin. (1) lit. c) C. proCod Fiscal, nu este de natură a impune o altă concluzie în cauză.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC E.T. SRL Bacău şi de societatea E.N. SRL Bacău împotriva sentinţei civile nr. 119/2009 din 27 august 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2371/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 813/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
