ICCJ. Decizia nr. 817/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 817/2010
Dosar nr. 16175/3/200.
Şedinţa publică din 16 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta R.N.P. R. – D.S. Bucureşti a chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând anularea parţială a HG nr. 180 din 20 februarie 2008.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că, prin punctul nr. 171 din anexa la hotărârea atacată, pârâta a inclus în mod nelegal în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Moara Vlăsiei judeţul Ilfov suprafaţa de teren de 1,5 ha, parte integrantă din suprafaţa totală de 17,7 ha, ceea ce reprezintă în fapt o scoatere din fondul forestier a terenului respectiv.
Sesizat iniţial, Tribunalul Bucureşti, secţia IX contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1752 din 2 iunie 2008, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
La termenul de judecată de la 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâţi, a Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, precum şi a comunei Moara Vlăsiei, prin primar, pentru opozabilitate.
Prin sentinţa civilă nr. 931 din 5 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că hotărârea de Guvern a cărei anulare parţială se solicită a fost legal emisă deoarece reclamanta nu a probat că partea din teren în suprafaţă de 1,5 ha îi aparţine în administrare şi că acest teren face parte din suprafaţa de 17,7 ha ce aparţine fondului forestier proprietate publică a statului.
Instanţa fondului a mai reţinut că hotărârea atacată a avut la bază hotărârea Consiliului Local Moara Vlăsiei nr. 25/2006, prin care s-a modificat şi însuşit inventarul bunurilor care aparţine domeniului public al comunei Vlăsiei, iar termenul deţinut de Ocolul Silvic Snagov nu este inclus în suprafaţa de 17,7 ha care face parte din domeniul public al comunei Moara Vlăsiei.
Totodată s-a reţinut că reclamantei nu i-a fost vătămat un drept recunoscut de lege, deoarece, din actele depuse la dosar rezultă numai calitatea sa de administrator al fondului forestier respectiv.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta R.N.P.R., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii şi anulării parţiale a HG nr. 180 din 20 februarie 2008 pentru completarea anexei 28 la HG nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Ilfov, precum şi al oraşelor şi comunelor acestui judeţ.
Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a interpretat greşit actul juridic denumit „amenajament silvic U.P.V. Surlari", care reprezintă evidenţa de cadastru forestier, fiind aprobat prin Ordinul nr. 646/2003, nesocotind totodată dispoziţiile imperative ale Legii nr. 213/1998 şi ale Codului Silvic.
În opinia recurentei, în mod greşit şi cu încălcarea legii s-a inclus în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Moara Vlăsiei suprafaţa de 17,7 ha situată în tarlaua 49 şi 50 între locul Cociovaliştea şi limita tarlalei 53 - pct. 171 din anexa hotărârii contestate – în care este inclusă în suprafaţă de 1,5 ha teren aparţinând fondului forestier proprietate publică a statului.
Amenajamentul silvic (u.a. 16A1, 16C1, 11A1) face dovada indubitabilă a faptului că suprafaţa de 1,5 ha se află în administrarea - R. - prin D.S. Bucureşti – Ocolul Silvic Snagov, iar prin suprapunerea evidenţelor de cadastru forestier cu cele de cadastru general deţinute de Primăria Moara Vlăsiei rezultă că această suprafaţă este inclusă în mod abuziv în domeniul public al comunei Moara Vlăsiei.
Amenajamentele silvice reprezintă titlul de proprietate al statutului şi evidenţa de cadastru forestier, iar scoaterea terenurilor din fondul forestier şi schimbarea regimului juridic al acestora sunt interzise prin Codul Silvic, care prevede în mod expres că reducerea acestuia este interzisă.
Recursul nu este fondat.
Analizând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte a constatat că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate de judecătorul fondului, care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Acelaşi text de lege prevede, prin alin. (2), că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept .
Deşi legea nu precizează expres, din logica internă a textului se deduce că într-o atare situaţie acţiunea se va formula atât împotriva autorităţii publice care a emis actul, cât şi împotriva beneficiarului acestuia, care are posibilitatea să-şi formuleze apărările, în contradictoriu, în raport de susţinerile reclamantului.
Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios administrativ subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea nulităţii.
În speţă, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că terenul indicat de reclamantă face parte din suprafaţa de 17,7 ha înscrisă la poziţia nr. 177 din anexa HG nr. 180/2008, prima instanţă a reţinut în mod corect că aceasta nu a fost vătămată într-un drept ori interes legitim, în sensul acestor dispoziţii legale.
Actele depuse de pârâtă atât la judecata în fond, cât şi în recurs (fila 52-58), atestă cu certitudine faptul că terenul în discuţie, aferent domeniului public al comunei Moara Vlăsiei, nu se suprapune cu terenul aparţinând fondului forestier, format din parcelele L 211,CC 212 şi A 213 situate în tarlaua 50 Moara Vlăsiei, aflat în administrarea reclamantei.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.N.P.R. – D.S. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 931 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 816/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 827/2010. Contencios → |
|---|
