ICCJ. Decizia nr. 842/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 842/2010
Dosar nr. 5753/2/200.
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 30 septembrie 2008, reclamanta S.R.R. a solicitat anularea parţială a procesului-verbal de constatare încheiat la 30 aprilie 2008 de pârâta Curtea de Conturi a României referitor la controlul realizat în perioada ianuarie-aprilie 2008 cu privire la calitatea gestiunii economico-financiare a patrimoniului pentru exerciţiul financiar 2007, precum şi cu privire la modul de îndeplinire a dispoziţiilor transmise prin adresa nr. 19218/I.Ş. din 10 mai 2006.
Reclamanta a invocat ca prime cauze de nelegalitate nemotivarea în fapt şi în drept a obligaţiei stabilite în sarcina sa pentru recuperarea unor pretinse prejudicii şi necompetenţa pârâtei pentru realizarea controlului, recunoscută implicit de aceasta prin sesizarea ulterioară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a stabili dacă sunt întrunite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile sau penale.
Concluziile de la capitolul IV al actului de control au fost criticate de reclamantă, care a arătat că a încasat în mod legal veniturile din închirierea sălii „Mihail Jora", fiind îndreptăţită să utilizeze veniturile realizate din închirieri pentru realizarea obiectului său de activitate, conform dispoziţiilor art. 37-38 din Legea nr. 41/1994 şi art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
În ceea ce priveşte capitolul VI pct. 1 din actul de control, s-a arătat că salariul preşedintelui director general al Societăţii Române de Radiodifuziune a fost calculat în raport de salariul mediu al instituţiei, iar activitatea managerilor se desfăşoară în aceleaşi condiţii cu restul personalului, care beneficiază şi de alte sporuri permanente, astfel că sunt eronate constatările pârâtei, cu atât mai mult cu cât nu s-a stabilit dacă s-au produs prejudicii şi care sunt persoanele responsabile de producerea acestora.
Reclamanta a solicitat şi anularea pct. II al capitolului VI din actul atacat, arătând că plata efectuată către Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune este legală în raport de dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, faţă de calitatea sa de membru al uniunii, faţă de includerea în bugetul de stat a sumelor privind plata sumelor respective şi faţă de precizarea trimisă prin scrisoarea nr. 359/1999 a Comisiei pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor.
Neregulile constatate la capitolul VII lit. a), lit. b), lit. f) şi lit. g) din actul de control au fost criticate, cu motivarea că nu există temei legal pentru obligaţia de a se vira la bugetul de stat veniturile din chirii, că veniturile încasate de cinci membri ai consiliului de administraţie sunt asimilate salariilor, iar cheltuielile efectuate pentru deplasările externe ale unor membri ai consiliului de administraţie şi pentru deplasareala Paris a 112 persoane au fost corect stabilite, fiind cuprinse în bugetul aprobat pentru anii respectivi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2176 din 26 mai 2009, prin care a admis în parte acţiunea, a anulat Capitolul VI pct. II şi Capitolul VII pct. b din procesul-verbal de constatare încheiat la 30 aprilie 2008 de pârâta Curtea de Conturi a României, respingând acţiunea cu privire la celelalte capitole ale actului de control.
Competenţa inspectorilor Curţii de Conturi pentru efectuarea controlului a fost constatată de instanţa de fond în raport de prevederile Legii nr. 94/1992, reţinându-se că sesizarea organelor de cercetare penală este numai rezultatul lipsei de specialitate şi de competenţă pentru stabilirea răspunderii penale.
Cererea de anulare a obligaţiei de plată stabilită la capitolul IV din actul de control a fost respinsă în raport de dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 şi art. 16 din Legea nr. 213/1998, republicată, constatându-se că sala de spectacole „Mihail Jora" nu se află în proprietatea reclamantei, care având numai un drept de administrare, datorează bugetului de stat veniturile realizate din închirierea spaţiului respectiv.
De asemenea, a fost respinsă cererea de anulare a pct. I din capitolul VI al actului de control, considerându-se că este nelegală calcularea salariilor preşedintelui şi managerilor societăţii reclamante în raport de un alt salariu decât salariul de bază mediu pe instituţie, indiferent de condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective.
Instanţa de fond a anulat pct. II din capitolul VI al actului de control în privinţa cotizaţiei achitată către Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune , reţinând că dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 41/1994 reglementează posibilitatea achitării cotizaţiilor cuvenite organizaţiilor guvernamentale la care reclamanta este parte.
Constatările de la lit. a) şi b) ale capitolului VII au fost menţinute pentru considerentele expuse anterior cu privire la obligaţia reclamantei de a vira la bugetul de stat suma de 18.089,10, reprezentând venituri din chirii, cu dobânda de întârziere şi cu privire la drepturile băneşti în sumă de 69.814,80 acordare în mod nelegal membrilor consiliului de administraţie. Instanţa de fond a considerat că în mod legal reclamanta a dispus ca din acest debit să fie recuperată numai suma de 6.344 lei, întrucât pentru diferenţa de sumă s-a prescris dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Au fost menţinute şi constatările de la capitolul VIII lit. f) şi g) din actul de control, pentru că deplasarea în străinătate a membrilor consiliului de administraţie s-a efectuat cu încălcarea prevederilor HG nr. 518/1995, în condiţiile în care nu a existat o convenţie civilă, iar costurile suportate cu ocazia unor turnee la Paris – Viena – Bratislava în perioada 1-6 noiembrie 2004 şi la Paris în perioada 22-24 noiembrie 2004 nu s-au justificat pentru acele persoane care nu aveau raporturi contractuale cu societatea reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 304/1 C. proc. civ.
Recurenta S.R.R. a solicitat admiterea recursului său şi modificarea sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii tuturor cererilor din acţiune şi pe cale de consecinţă, să fie anulate şi capitolul IV, capitolul VI pct. 1, capitolul VII lit. a), lit. b), lit. f) şi lit. g) din procesul-verbal de constatare întocmit la 30 aprilie 2008 de controlorii financiari din cadrul Curţii de Conturi.
În primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat concluzia instanţei de fond privind legalitatea actului de control în privinţa obligaţiei sale de a vira la bugetul de stat veniturile realizate din închirierea sălii de spectacole „Mihail Jora" în cursul anului 2007.
S-a susţinut că soluţia dată de prima instanţă este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a prevederilor art. 37-38 din Legea nr. 41/1994 şi art. 12 alin. (3), art. 14 şi art. 16 din Legea nr. 213/1998, deoarece nu a fost avut în vedere dreptul de administrare deţinut de societatea recurentă asupra sălii de spectacole în baza reglementării speciale cuprinsă în legea sa de organizare, prin derogare de la dreptul comun al proprietăţii publice.
Recurenta a invocat ca argument pentru exonerarea sa de obligaţia de plată includerea veniturilor din chirii în bugetul anual de venituri şi cheltuieli al societăţii, arătând că în privinţa altor cheltuieli cu acelaşi regim juridic şi anume, cotizaţia EBU, instanţa de fond a pronunţat o soluţie diferită, considerând că plăţile au fost legal efectuate.
Şi în ipoteza aplicării prevederilor Legii nr. 213/1998, recurenta a arătat că trebuia să beneficieze de minimum 20% din veniturile realizate din închiriere, opinie care a fost împărtăşită şi de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, astfel cum rezultă din scrisoarea nr. XIX/289/2008, depusă la dosarul cauzei.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că în mod greşit a fost menţinut actul de control cu privire la calculul drepturilor salariale de care pot beneficia preşedintele – director general şi managerii din cadrul S.R.R. şi s-a arătat că instanţa de fond nu a reţinut incidenţa în cauză a Legii nr. 124/1998, care nu cuprinde nici o distincţie în privinţa modului de stabilire a salariului faţă de salariul mediu brut sau de salariul mediu pe instituţie.
Recurenta a considerat că instanţa de fond a aplicat greşit acte normative anterioare acestei legi şi anume Legea nr. 41/1994 şi Ordinul nr. 234/1998 emis de Preşedintele Societăţii Române de Radiodifuziune şi nu a observat că noua reglementare şi contractele colective de muncă încheiate la nivelul Societăţii Române de Radiodifuziune au recunoscut tuturor salariaţilor, indiferent de natura funcţiei ocupate - de conducere sau de execuţie, dreptul de a primi sporurile specifice.
În cel de-al treilea motiv de recurs, societatea recurentă a arătat că în mod greşit au fost înlăturate criticile aduse actului de control referitoare la constatările privind modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi prin adresa nr. 19218/I.Ş. din 10 mai 2006.
Recurenta a învederat că aceste constatări nu puteau fi în principiu valorificate, întrucât în actul de control nu au fost indicate normele legale, motivele de fapt şi de drept şi cuantumul prejudiciilor invocate. Din acest motiv, s-a considerat că nu poate fi reţinută culpa recurentei pentru neaducerea la îndeplinire a unor dispoziţii, care în mod obiectiv nu pot fi îndeplinite, sens în care au şi decis instanţele de judecată.
Pentru considerentele expuse în primele două motive de recurs au fost reiterate argumentele de fapt şi de drept invocate cu privire la nelegalitatea constatărilor Curţii de Conturi referitoare la veniturile realizate din închirierea sălii de spectacole „Mihail Jora" şi la drepturile băneşti încasate de preşedintele-director general şi de membrii consiliului de administraţie al S.R.R.
În privinţa constatărilor de la capitolul VII lit. f) şi lit. g) din actul de control , societatea recurentă a susţinut că instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind dovedit un prejudiciu în sumă de 17.674,50 lei cauzat de deplasarea în străinătate a unor membri din consiliul de administraţie, precum şi un prejudiciu în sumă de 40.769,7 lei pentru locurile de cazare plătite cu ocazia concertelor Orchestrei Naţionale Radio pentru susţinerea unor turnee la Paris-Viena-Bratislava şi respectiv la Paris, în perioadele 1-6 noiembrie 2004 şi 22-24 noiembrie 2004.
În ultimul motiv de recurs, societatea recurentă a arătat că întregul act de control este lovit de nulitate, întrucât Curtea de Conturi nu mai avea abilitarea legală de a întocmi acte de constatare, ca urmare a efectuării controlului şi nici să dispună luarea unor măsuri.
În dezvoltarea acestei critici, s-a învederat că legislaţia în vigoare nu mai conţine norme cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, deoarece Legea nr. 94/1992 a fost abrogată prin OUG nr. 43/2006, iar abrogarea unui act normativ are un caracter definitiv, cu excepţia ordonanţelor care au prevăzut norme de abrogare şi care au fost respinse prin lege de Parlament conform prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
Cum OUG nr. 43/2006 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 544/2006 a Curţii Constituţionale, dar nu a fost respinsă prin lege de Parlament, recurenta-reclamantă a considerat că Legea nr. 94/1992 a fost definitiv abrogată, nefiind permisă repunerea în vigoare a reglementării sale.
Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat ca în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 304/1/ C. proc. civ., să fie modificată în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii cererilor formulate de reclamantă, pe cale de excepţie, ca inadmisibile, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiate şi nelegale, urmând a fi menţinut procesul-verbal de control întocmit de reprezentanţii săi la 30 aprilie 2008.
În primul motiv de recurs, s-a susţinut că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 140 din Constituţia României, revizuită, art. 16 alin. (1), art. 18 lit. d), art. 31 alin. (2), art. 94 şi art. 95 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, republicată, texte de lege în vigoare la data introducerii acţiunii.
Recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit instanţa de fond a procedat la reţinerea şi judecarea litigiului pe fond, calificând actul atacat ca fiind un act administrativ supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, deşi procesul-verbal încheiat la 30 aprilie 2008 nu este un act administrativ, chiar dacă a fost emis de o autoritate publică, întrucât prin acest act nu se nasc, nu se modifică sau nu se sting raporturi juridice şi prin urmare, nu poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ.
În acest sens, s-a precizat că procesul-verbal de constatare a stabilit abaterile financiare şi faptele cauzatoare de principii, indicând persoanele cu atribuţii în întocmirea, verificarea şi aprobarea documentaţiei, fără a stabili însă şi răspunderi. Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă a considerat că procesul–verbal de constatare contestat nu conţine dispoziţii date pentru înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă, conform art. 94 din Legea nr. 94/1992 şi nu poate produce nici un fel de consecinţe, întrucât aceeaşi lege a prevăzut la art. 95 că măsurile se iau prin decizie emisă de preşedintele Secţiei de control financiar ulterior sau, după caz, de directorul direcţiei de control financiar ulterior a camerei de conturi judeţene şi împotriva acestei decizii partea interesată poate face întâmpinare.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost criticată soluţia de anulare a capitolului VII pct. II al procesului-verbal de constatare, cu motivarea că instanţa de fond a aplicat greşit legea, fără a observa că Legea nr. 41/1994 şi OG nr. 41/1994 nu au conferit societăţii intimate dreptul de a uza de sume destinate prin bugetul de stat pentru a plăti cotizaţia de membru la organisme internaţionale neguvernamentale.
Recurenta-pârâtă a arătat că documentele prezentate echipei de control nu pot constitui temei pentru ordonanţarea şi plata din bugetul de stat a sumelor reprezentând aceste cotizaţii, fiind necesar un cadru juridic pentru efectuarea operaţiunilor respective, astfel că intimata trebuia să întreprindă demersuri pentru ca Guvernul României să aprobe reprezentarea României la organismele de profil de către S.R.R. şi să obţină dreptul de a achita cotizaţia de membru.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate pentru următoarele considerente:
Procesul-verbal de constatare din 30 aprilie 2008 a fost întocmit de Curtea de Conturi a României, secţia de control financiar ulterior, ca urmare a verificării la S.R.R. a modului de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi prin adresa nr. 19218/I.Ş. din 10 mai 2006, precum şi a calităţii gestiunii economico financiare şi a modului de administrare a patrimoniului public şi privat al statului pentru exerciţiul financiar al anului 2007.
În capitolul IV şi în capitolul VII lit. a) din actul atacat s-a constatat că S.R.R. nu a adus la îndeplinire măsurile dispuse de Curtea de Conturi a României cu ocazia controlului precedent şi transmise cu adresa nr. 19218/I.Ş. din 10 mai 2006 cu privire la execuţia veniturilor bugetului de stat pentru închirierea unor spaţii disponibile, proprietate de stat.
Organele Curţii de Conturi au constatat abaterea societăţii reclamante de a fi închiriat Sala Radio „Mihail Jora", aflată în proprietatea statului, fără a avea aprobarea printr-o hotărâre a Guvernului, reţinând integral veniturile realizate, ca venituri din exploatare.
Neaducerea la îndeplinire a celor constatate cu privire la veniturile obţinute la S.R.R. din chirii în perioada 2006-2007 a prejudiciat bugetul de stat, stabilindu-se obligaţia de plată pentru suma de 18.089,10 lei.
Instanţa de fond a menţinut corect actul de control în privinţa abaterii referitoare la realizarea veniturilor cuvenite bugetului de stat, deoarece societatea reclamantă nu este proprietara bunului închiriat, astfel că nu este îndreptăţită să reţină integral veniturile realizate din chirii, cum neîntemeiat a susţinut în recurs.
Sala de concerte „Mihail Jora" face parte din proprietatea publică a statului, iar S.R.R. are un drept de administrare acordat prin actul său de organizare şi funcţionare, Legea nr. 41/1994.
Regimul juridic al veniturilor obţinute din închirierea bunurilor proprietate publică a statului este prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărora sumele respective se fac venit la bugetul de stat.
Legea nr. 41/1994 nu prevede nici o derogare de la regimul juridic al proprietăţii publice reglementat de Legea nr. 213/1998, aplicată în mod corect prin actul de control dedus judecăţii.
Faţă de acest temei juridic al măsurii de virare la bugetul statului a veniturilor realizate din chirii, nu poate fi reţinută susţinerea societăţii recurente că instanţa de fond a pronunţat o soluţie diferită în privinţa cotizaţiei EBU, dat fiind că în cazul acesteia au fost avute în vedere şi aplicate alte acte normative.
De asemenea, nu poate fi reţinută apărarea întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că titularul dreptului de administrare are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20-50%, deoarece închirierea efectuată de societatea recurentă nu a fost aprobată în condiţiile prevăzute de alin. (1) din acelaşi text de lege, printr-o hotărâre a Guvernului, care să stabilească şi cota-parte cuvenită din chirie.
Contrar susţinerii recurentei-reclamante, instanţa de fond a analizat conţinutul scrisorii nr. XIX/289/2008 a Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, constatând lipsa de forţa juridică a acestui înscris, care nu poate constitui temei de anulare a obligaţiei fiscale, reprezentând veniturile realizate din chirii şi dobânda legală pentru nevirarea lor la termen.
Societatea recurentă a criticat neîntemeiat şi soluţia de menţinere a capitolului VI pct. I şi a capitolului VII lit. b) din actul de control în privinţa abaterilor referitoare la angajarea şi efectuarea cheltuielilor cu salariile personalului cu funcţii de conducere.
Instanţa de fond a constatat judicios că salariul de bază mediu pe instituţie, avut în vedere la calculul acestor drepturi băneşti a fost nelegal stabilit, prin includerea unor adaosuri de natura sporurilor permanente înscrise în contractul colectiv de muncă (spor condiţii grele, spor de confidenţialitate, spor de complexitate, spor de gestiune, spor de vechime).
Criticile aduse acestei soluţii depăşesc apărările formulate prin cererea de chemare în judecată, prin care nu au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 41/1994 şi ale Legii nr. 124/1998.
De altfel, prevederile acestor acte normative nu confirmă susţinerile recurentei-reclamante privind determinarea corectă a drepturilor salariale pentru personalul cu funcţii de conducere, în condiţiile în care nu a fost modificat sau anulat Ordinul nr. 234/1998 al Preşedintelui Societăţii Române de Radiodifuziune, prin care s-a aprobat stabilirea acestor drepturi în raport de salariul de bază mediu pe instituţie, care nu conţine sporurile permanente menţionate anterior.
De asemenea, instanţa de fond a constatat judicios legalitatea actului de control pentru abaterea societăţii-recurente de a fi încălcat prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin acordarea către 5 membri ai consiliului de administraţie, care nu aveau şi calitatea de angajaţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune, a unor prime şi stimulente din fondul de participare la profit, la care nu aveau dreptul.
Cel de-al treilea motiv de recurs invocat de societatea recurentă se dovedeşte a fi neîntemeiat, întrucât procesul-verbal de constatare întocmit de controlorii financiari din cadrul Curţii de Conturi a fost motivat în fapt şi în drept, fiind indicate normele juridice încălcate şi cuantumul prejudiciilor, pentru care s-au dispus măsurile de recuperare. În consecinţă, recurenta-reclamantă a solicitat fără temei legal exonerarea sa de răspundere pentru neexecutarea măsurilor dispuse prin actul de control.
Prin acelaşi motiv de recurs a fost criticată neîntemeiat soluţia instanţei de fond privind legalitatea constatărilor cuprinse în capitolul VII lit. f) şi lit. g) din actul de control, întrucât s-a dovedit încălcarea de către recurenta-reclamantă a dispoziţiilor Legii nr. 41/1994 şi ale HG nr. 518/1995, astfel cum au fost completate prin HG nr. 420/1998.
Potrivit acestei reglementări, au fost plătite nelegal sumele pentru deplasările externe realizate în anul 2004 de trei membri ai consiliului de administraţie al societăţii recurente, în condiţiile în care aceştia nu au avut atribuţii de reprezentare şi nici nu au încheiat convenţii civile de prestări servicii pentru efectuarea deplasărilor în calitate de specialişti.
Tot fără temei legal s-au dovedit a fi fost efectuate şi cheltuielile de deplasare şi cazare în străinătate în perioadele 1-6 noiembrie 2004 şi 22-24 noiembrie 2004, a persoanelor care nu aveau calitatea de angajaţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune şi nu aveau nici un alt raport contractual cu aceasta.
Faţă de aceste considerente, constatările organelor Curţii de Conturi de la capitolele menţionate anterior ale actului de control din 30 aprilie 2008 au fost neîntemeiat criticate în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât ele au fost cuprinse iniţial în procesul-verbal nr. 1219 din 21 martie 2006 şi comunicate cu adresa nr. 19218/I.Ş. din 10 mai 2006, a căror legalitate nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă.
Aceeaşi recurentă a invocat neîntemeiat şi nulitatea actului de control pentru necompetenţa autorităţii emitente, dat fiind că Legea nr. 94/1992 nu a fost abrogată, fiind declarată neconstituţională prin Decizia nr. 544/2006 a Curţii Constituţionale OUG nr. 43/2006, care prevedea abrogarea acestei legi.
Potrivit art. 16 alin. (1) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea de Conturi îşi exercită funcţiunea de control financiar ulterior extern asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, fiind supuse acestui control statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome.
În baza acestor prevederi legale, procesul verbal de constatare din 30 aprilie 2008 a fost legal întocmit ca urmare a verificării modului de administrare a patrimoniului deţinut de S.R.R. , în calitate de serviciu public autonom de interes naţional, conform art. 1 din Legea nr. 41/1994.
În consecinţă, recursul declarat de reclamanta S.R.R. va fi respins ca nefondat.
Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, constatând că sunt neîntemeiate criticile formulate atât cu privire la admisibilitatea acţiunii, cât şi pe fondul cauzei.
Excepţia de procedură invocată în recurs cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ este nefondată în raport de regimul juridic al actului de control dedus judecăţii.
Procesul-verbal de constatare întocmit la 30 aprilie 2008 de Curtea de Conturi este un act administrativ, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Calificarea juridică a actului de control din 30 aprilie 2008 are drept consecinţă aplicarea Legii nr. 554/2004, prin posibilitatea contestării legalităţii acestui act la instanţa de contencios administrativ.
Recurenta-pârâtă a susţinut neîntemeiat că procesul-verbal de constatare nu s-a finalizat prin Decizia emisă de preşedintele Secţiei de control financiar ulterior, împotriva căreia persoana interesată poate formula întâmpinare în condiţiile prevăzute de art. 95 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurenta-pârâtă a constatat implicit că nu sunt aplicabile aceste prevederi legale atât prin răspunsul comunicat la obiecţiunile formulate de societatea-reclamantă, cât şi prin adresa nr. 20.234/I.Ş. din 20 iunie 2008 de înaintare către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procesului-verbal de constatare din 30 aprilie 2008 şi a procesului-verbal nr. 1219 din 21 iunie 2006, în vederea analizării celor constatate şi stabilirii dacă respectivele abateri sunt de natură a întruni elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale şi/sau penale.
În consecinţă, s-a invocat neîntemeiat inadmisibilitatea acţiunii de anulare a procesului-verbal de constatare din 30 aprilie 2008 în condiţiile în care, de la data emiterii acestuia, nu a fost înaintat pentru emiterea deciziei preşedintelui Secţiei de control financiar ulterior, iar existenţa unei asemenea decizii nu este prevăzută de lege ca o condiţie pentru finalizarea procedurii administrative şi pentru exercitarea dreptului persoanei interesate de a sesiza instanţa de judecată.
Recurenta-pârâtă a criticat neîntemeiat şi soluţia de anulare a capitolului VI pct. II din procesul-verbal de constatare întocmit la 30 aprilie 2008 cu privire la plata cotizaţiei către Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune, a cărei membră este societatea reclamantă.
Legea nr. 41/1994 prevede în art. 41 alin. (1) că, prin legea bugetară anuală se aprobă fondurile de la bugetul de stat, alocate Societăţii Române de Radiodifuziune pentru achitarea cotizaţiilor cuvenite organizaţiilor guvernamentale internaţionale.
În aplicarea acestui text de lege, începând din anul 1999 s-au inclus în bugetul de stat la capitolul „transferuri" sumele necesare plăţii cotizaţiei la EBU de către societatea reclamantă, iar contul de execuţie bugetară al acesteia, însoţit de raportul anual de activitate a fost analizat şi avizat favorabil de comisiile pentru buget, finanţe şi aprobat în plenul Parlamentului.
Argumentului recurentei-pârâte că S.R.R. nu a fost nominalizată în OG nr. 41/1994 privind autorizarea plăţii cotizaţiilor la organizaţiile internaţionale inter-guvernamentale la care România este parte, nu poate fi reţinut pentru că acest act normativ nu exclude posibilitatea reglementării altor cotizaţii prin norme speciale, cum sunt cele cuprinse în legea de organizare şi funcţionare a societăţii reclamantă.
Legalitatea plăţilor efectuate cu acest titlu de către S.R.R. a fost de altfel confirmată prin aprobarea anuală a sumelor necesare în bugetul de stat şi aprobarea contului de execuţie bugetară pentru fondurile alocate de la bugetul de stat, cu detalierea cheltuielilor şi cu explicarea modului de utilizare a fondurilor pe fiecare capitol de cheltuieli.
Recurenta-pârâtă a susţinut de asemenea nefondat că societatea reclamantă trebuia să efectueze demersuri pentru recunoaşterea sa, în calitate de reprezentantă a României la organismele internaţionale de profil.
Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune este o organizaţie internaţională în care sunt reprezentate societăţile publice de radiodifuziune şi televiziune europene şi calitatea Societăţii Române de Radiodifuziune de membru al acestei organizaţii este consecinţa statutului său, de serviciu public autonom de interes naţional, care potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 41/1994, republicată, îşi desfăşoară activitatea de realizare a programelor de radiodifuziune, sub controlul Parlamentului, în condiţiile şi în conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.
Pentru motivele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de S.R.R. şi de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 2176 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 84/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 852/2010. Contencios → |
|---|
