ICCJ. Decizia nr. 974/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.974/2010
Dosar nr. 1762/54/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 264 din 30 iunie 2009, a admis cererea formulată de reclamanta SC E. SA, în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.R.A.O.V. Craiova şi A.N.V., dispunând suspendarea executării raportului de inspecţie parţială încheiat la 8 mai 2009 şi a deciziei de impunere nr. 27 din 12 mai 2009, emise de D.R.A.O.V. Craiova, până la pronunţarea instanţei de fond.
Prin aceste acte fiscale au fost stabilite în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 3.774.083, cu titlu de accize şi 1849831 lei majorări de întârziere, iar în justificarea cererii de suspendare s-a invocat nelegalitatea lor, motivat de faptul că societatea se încadrează la dispoziţiile art. 175 alin. (4) Cod Fiscal, pentru cocsul de petrol livrat, care poate fi suspus accizării numai în cazul folosirii sau comercializării lui în calitate de combustibil pentru încălzire sau pentru motor, precum şi blocajul financiar şi întreruperea activităţii în cazul în care ar interveni o eventuală indisponibilizare a costurilor sale.
Examinând această cerere, în condiţiile art. 215 C. proCod Fiscal şi art. 14 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a concluzionat că se impune suspendarea executării actelor în discuţie, apreciind că executarea propriu-zisă şi efectivă a deciziei de impunere trebuie să se realizeze numai după ce justiţia s-a pronunţat şi a reţinut că sumele reţinute în actul fiscal sunt datorate.
S-a reţinut că reclamanta a plătit cauţiunea prevăzută de art. 215 C. proCod Fiscal, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă sunt reciproc determinate, în sensul că pericolul producerii pagubei iminente determină cazul bine justificat.
Instanţa a constatat că împotriva reclamantei a început executarea silită prin formularea cererii de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti pe care aceasta le are de primit de la B.C.R., ceea ce creează posibilitatea producerii unui prejudiciu material reclamantei, de natură a conduce la imposibilitatea continuării activităţii.
S-a apreciat că executarea actelor, anterior desfiinţării procedurii administrative şi examinării de către instanţă a legalităţii şi temeiniciei datoriei stabilite, constituie un motiv întemeiat în adoptarea soluţiei de suspendare a executării actului fiscal contestat, din această împrejurare derivând cazul bine justificat.
În privinţa iminenţei pagubei, au fost avute în vedere existenţa în derulare a unor contracte de leasing şi de credit, numărul mare de salariaţişi eventuala imposibilitate de plată a plăţilor compensatorii pentru 130 persoane disponibilizate, societatea aflându-se deja într-un program de restructurare, precum şi a salariilor pentru personalul rămas.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs D.R.A.O.V. Craiova, în nume propriu, precum şi în numele şi pentru A.N.V., solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de suspendare a executării acteloradministrative fiscale contestate, ca fiind neîntemeiată.
Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au susţinut, în esenţă, următoarele:
1. Judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora avea obligaţia de a cerceta cauza sub toate aspectele, prin prisma tuturor susţinerilor şi probelor prezentate şi, respectiv, administrate de părţi, precum şi pe aceea de „a răspunde" în fapt şi în drept tuturor susţinerilor şi argumentelor invocate de acestea, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.
Din cuprinsul acestei hotărâri rezultă că au fost avute în vedere numai susţinerile reclamantei, judecătorul fondului devenind un fel de avocat al reclamantei, a cărui principală preocupare a constat în asigurarea unei „protecţii provizorii" pentru aceasta, fără a observa şi gravitatea faptelor constatate şi valoarea prejudiciului provocat bugetului consolidat al statului.
2. Prin hotărârea atacată a fost încălcată prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării acestuia.
În opinia recurentei, condiţia cazului bine justificat nu se consideră a fi îndeplinită numai prin invocarea unor argumente ce tind să demonstreze aparenţa de nelegalitate a actului administrativ fiscal, sau prin aceea că procedura administrativă nu este finalizată, cum a reţinut prima instanţă, impunându-se dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ fiscal aplicabil acestuia.
Or, nici în cuprinsul hotărârii şi nici în cererea de chemare în judecată nu se probează existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate a actelor în discuţie, în speţă o astfel de „îndoială" fiind creată şi susţinută artificial de societate.
Existenţa pagubei iminente nu poate fi reţinută numai prin raportare la simpla executare a actului, fiind necesar a se verifica şi condiţiile în care aceasta este realizată, respectiv dacă au fost respectate dispoziţiile legale sub acest aspect, în caz contrar ajungându-se în situaţia ca în majoritatea cazurilor de executare a unui act administrativ fiscal să se concluzioneze că se produce o astfel de pagubă.
De asemenea, cuantumul însemnat al sumei asupra căreia poartă actul administrativ fiscal nu constituie prin el însuşi un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În speţă, susţine recurenta, nu se poate pune nici problema creării unei pagube semnificative, dificil de reparat, raportat la cifra de afaceri a reclamantei şi profitul realizat în ultimii 4 ani, iar celelalte aspecte circumscrise iminenţei pagubei au fost nejustificat reţinute de instanţă, nefiind probate în niciun fel.
Recursul este fondat.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat ca temei legal de către recurentă, nelegalitatea unei hotărâri poate fi reţinută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În conformitate cu acest text de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, principiul astfel consacrat constituind o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se asigură realizarea unui real control judiciar.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, ori să interpreteze anumite texte de lege doar în modalitatea solicitată, prevederile art. 304 pct. 7, corelate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunând doar cerinţa ca hotărârile să fie motivate clar, convingător şi pertinent.
În speţă, motivarea hotărârii atacate îndeplineşte aceste cerinţe, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar, astfel încât incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi reţinută.
2. Hotărârea atacată a fost dată însă cu aplicarea greşită a legii, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în speţă nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrative fiscale contestate.
Astfel, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii. De aici rezultă principiul executării din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuşi titlu executoriu.
În considerarea acestor principii, suspendarea executării actului administrativ constituie o situaţie de excepţie, putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 215 alin. (1) C. proc. civ., introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendăexecutarea actului administrativ fiscal.
Aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum prevede acelaşi text de lege la alin. (2), o atare măsură putând fi dispusă de instanţă condiţionat de depunerea unei cauţiuni.
În conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente, în condiţiile procedurale expres prevăzute, să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral.
Cele două condiţii de admisibilitate-existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa unei pagube, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. t) şi ş) din aceeaşi lege, se impune a fi îndeplinite în mod cumulativ şi, prin tonul lor restrictiv-imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat.
Suspendarea executării actului administrativ se circumscrie într-adevăr noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentulcenzurării legalităţii acestuia de către instanţa competentă, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
În sensul acestor instrumente juridice, instanţa, în calitatea sa de autoritate jurisdicţională chemată să decidă măsura de protecţie provizorie, trebuie să ţină cont de ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente şi să acorde asemenea măsuri numai atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument juridic aparent valabil privind nelegalitatea lui.
Legiuitorul intern, prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, a definit cazul bine justificat ţinând seama de aceste instrumente juridice europene, referindu-se, în concret, la împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, cazul bine justificat şi iminenţa pagubei sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de parte; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
Simpla împrejurarea că s-a început executarea silită a actelor în discuţie, prin formularea unei cereri de înfiinţare a popririi, reţinută de judecătorul fondului, nu poate fi circumscrisă noţiunii de caz bine justificat, întrucât nu constituie un argument valabil privind nelegalitatea lor, în sensul instrumentelor juridice europene şi nu este de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii acestora, astfel încât prezumţia de legalitate de care se bucură să fie înlăturată, în sensul reglementării interne anterior arătate.
Ca atare, în speţă, în raport de toate circumstanţele concrete şi interesele prezente, s-a reţinut în mod greşit, prin raportare doar la această împrejurare, îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat.
În aceste condiţii, întrucât pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ este necesară îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu se impune a mai fi analizate şi aspectele circumscrise greşitei reţineri a iminenţei pagubei la care s-a făcutreferire prin cererea de recurs, întrucât chiar îndeplinită fiind numai această cerinţă, o atare măsură nu ar putea fi dispusă.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie, în temeiul art. 312 alin. (3), corelat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul şi va modifica, în tot, hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării actelor contestate, ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.R.A.O.V. Craiova în nume propriu şi pentru A.N.V. împotriva sentinţei nr. 264 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de SC E. SA Slatina ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 971/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 980/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
