ICCJ. Decizia nr. 967/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 967/2010
Dosar nr. 22798/3/2006
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea civilă din data de 13 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2873 din 10 aprilie 2003, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor în favoarea SC G. SA, excepţie invocată de pârâtele SC P. SA şi SC R. SRL.
În fundamentarea acestei excepţii, pârâtele susmenţionate au invocat emiterea certificatului cu nerespectarea condiţiilor legale aplicabile în vigoare la data emiterii sale, întrucât beneficiara acestuia, SC G. SA nu avea calitatea de societate comercială în al cărei patrimoniu era evidenţiat terenul de 23 mp la data înfiinţării sale, după cum impun imperativ prevederile art. 1 din HG nr. 834/1991.
Actul invocat de reclamantă din dosarul de fond, SC G.R.B.G. SRL, ca titlu de proprietate al autoarei sale, SC G. SA, este un protocol încheiat între Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în calitate de primitor, prin întreprinderea A. Bucureşti – M.C.G. Bucureşti şi Ministerul Comerţului şi Turismului – D.G.C. – I.C.L. Alimentara sector 6, în calitate de predător, la data de 25 iulie 1990 în baza HG nr. 765/1990, nepublicată în M. Of. al României.
Prin urmare, acesta nu a putut produce efecte juridice translative de proprietate, şi, deci, nu a putut opera transferul dreptului de proprietate asupra spaţiului revendicat incluzând şi terenul pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Această concluzie este întărită şi de faptul că între I.C.L. A. sector 6 (devenită ulterior SC P. SRL) şi A.G. (devenit ulterior SC G. SA) s-a încheiat un contract de închiriere, în vigoare de la 1 august 1990 şi până la 1 august 1995.
Prin întâmpinare, SC G.R.B.G. SRL, reclamantă în dosarul de fond, a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii cererii, motivată de nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 29/1990.
Referitor la fondul cauzei, intimata a invocat netemeinicia excepţiei, arătând că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în favoarea autoarei sale SC G. SA ca urmare a documentaţiei depusă de aceasta, cu respectarea HG nr. 834/1991 şi a Criteriilor comune nr. 2665/1C/311/1992 şi Completările nr. 425316/N/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale de stat, emise de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului.
La rândul său, şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea excepţiei, invocând respectarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, precum şi documentaţia depusă de societate, aprobată şi avizată de organele legal abilitate, conform prevederilor HG nr. 834/1991 şi a criteriilor date în aplicarea sa.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1045 din 11 martie 2009, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de SC G.R.B.G. SRL şi a respins, ca nefondată, excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2873 din 10 aprilie 2003, excepţia invocată de petentele SC P. SA şi SC R. SRL, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale SC G.R.B.G. SRL, SC N.M.S. SRL, SC C.U. SA, prin administrator judiciar SC R.E.I.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii excepţiei pentru neurmarea procedurii prealabile instituită de art. 5 din Legea nr. 29/1990, invocată de SC G.R.B.G. SRL această excepţie a fost considerată neîntemeiată, întrucât recursul graţios vizează exclusiv cererile de anulare pe cale principală a actelor administrative unilaterale cu caracter individual, nefiind incident în privinţa excepţiei de nelegalitate.
Cu privire la excepţia de nelegalitate a considerat astfel:
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) teza a I-a din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate".
Cu toate acestea, instanţa naţională este obligată să asigure respectarea principiului securităţii juridice, care nu permite repunerea în discuţie, nelimitat în timp, a unor situaţii juridice consumate, definitive prin necontestarea actelor administrative individuale care le-au generat, cum este cazul în speţă.
Judecătorul naţional, ca prim judecător al C.E.D.O., are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor".
Pe de altă parte, ca prim judecător comunitar, judecătorul naţional este competent „să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii sa fie pe deplin luat în considerare".
În cauza de faţă, dreptul de proprietate al autoarei intimatei SC G.R.B.G. SRL, numita SC G. SA, a fost întabulat în cartea funciară, cu efectul de opozabilitate consacrat în art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, în data de 16 iulie 2003, conform încheierii nr. 10196 a judecătorului delegat la biroul de carte funciară al Judecătoriei sector 6 Bucureşti.
Or, efectul de opozabilitate erga omnes al întabulării în cartea funciară instituie o prezumţie irefragabilă că atât dreptul de proprietate, cât şi titlul în baza căruia acesta s-a înscris în cartea funciară, sunt cunoscute de terţi.
În consecinţă, în raport de momentul intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate al SC G. SA, eventualele persoane vătămate prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate care nu au luat cunoştinţă anterior, pe altă cale, de existenţa acestuia, aveau deschisă calea contestării titlului ce a stat la baza intabulării, potrivit procedurii şi termenelor instituite de legea contenciosului administrativ.
O interpretare contrară ar goli de conţinut şi raţiune însăşi instituirea unor termene de contestare a actelor administrative individuale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs intimatele SC P. SA şi SC R. SA Bucureşti.
Recurenta SC P. SA Bucureşti a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, în conformitate cu art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte promovarea oricând, fără limită de timp şi indiferent de data emiterii actului administrativ, a excepţiei de nelegalitate, consideră recurenta SC P. SA că aceasta este singurul mijloc eficient de apărare justificat de exigenţele unui proces echitabil fără de care, partea vătămată nu poate obţine examinarea legalităţii actului administrativ emis anterior Legii nr. 554/2004, în funcţie de condiţiile de validitate prevăzute în actele normative care erau în vigoare la momentul emiterii actului contestat.
În opinia recurentei, invocarea excepţiei de nelegalitate nu poate fi contrară exigenţelor impuse de art. 6 din C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul principiului securităţii, raporturilor juridice şi a dreptului la justiţie. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin deciziile nr. 404/2008, 425/2008 şi 426/2008.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, se arată că la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, SC G. SA neavând nici posesia, nici folosinţa spaţiului comercial revendicat, nu a putut face dovada unui drept de proprietate în condiţiile legii.
În recursul său, reclamanta SC R. SRL a arătat că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:
Obţinerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică şi care nu ar putea fi dovedită altfel decât prin ridicarea şi soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Excepţia de nelegalitate priveşte un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis cu încălcarea dispoziţiilor imperative şi dispozitive ale legii şi nu o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, constitutivă de drepturi. Principiul securităţii este periclitat în situaţia repunerii în discuţie a unor raporturi juridice bazate pe acte juridice legale sau pe hotărâri judecătoreşti emise în numele legii, şi nu atunci când este revizuit un act administrativ unilateral cu caracter individual emis contra legii.
Prin urmare, procedura invocării excepţiei de nelegalitate nu este contrară ci vine chiar în ideea restabilirii echităţii justiţiei şi legalităţii ce trebuie să stea la temelia raporturilor juridice dintr-un stat de drept, neputând fi contrar exigenţelor impuse de art. 6 din C.E.D.O.
Intimaţii-pârâţi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi SC G.R.B.G. SRL, au formulat întâmpinare la cele două cereri de recurs, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
Analizând cererile de recurs aşa cum au fost formulate precum şi în conformitate cu art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Invocarea excepţiei de nelegalitate cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2873 din 10 aprilie 2003, act administrativ unilateral cu caracter individual, la data de 13 decembrie 2007, indiferent de data emiterii acestuia, contravine principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi principiului priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Această posibilitate presupune aplicarea cu caracter retroactiv a prevederilor legii în cazul unui raport juridic care s-a născut, şi-a produs efectele şi s-a consumat sub imperiul unei reglementări anterioare, actul administrativ unilateral cu caracter individual care l-a generat s-a definitivat prin neexercitare în timp a acţiunii în anulare.
Deoarece prin excepţia de nelegalitate, ar fi înlăturate efectele juridice ale actului administrativ unilateral cu caracter individual acest lucru echivalează cu repunerea pe rolul instanţelor judecătoreşti, în mod repetativ, fără limită de timp a controlului de legalitate a unui act unilateral cu caracter individual fie de către subiectul de drept determinat căruia i se adresează, fie de către terţe persoane care au manifestat o atitudine pasivă prin neexercitarea în termenul legal sub imperiul legii aplicabile a acţiunii în anulare.
Este adevărat că instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi 24 din Constituţie, însă judecătorul naţional îi revine totodată sarcina de a aprecia în sensul art. 20 alin. (2) cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi în acelaşi timp în sensul art. 148 alin. (2), cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul internaţional cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară.
Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în măsura în care permit cenzurarealegalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a legii, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.
În cauza B. contra României, hotărârea din 6 decembrie 2007, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de a anula fără limită de timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice.
Înalta Curte constată că argumentele prezentate mai sus sunt valabile prin similitudinea de efecte juridice între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legile anterioare legii contenciosului administrativ.
În consecinţa celor expuse mai sus, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act administrativ unilateral cu caracter individual, a stat în pasivitate, trebuiesă accepte faptul că i se opune caracterul definitiv al actului respectiv.
Cum instanţa de fond, prin argumentele sale, a susţinut acelaşi raţionament, Înalta Curte constată că în cauză s-a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică şi va fi menţinută ca atare.
Pentru argumentele arătate mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de SC R. SRL Bucureşti şi de SC P. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1045 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 964/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 971/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
