ICCJ. Decizia nr. 1016/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1016/2011
Dosar nr. 616/46/2010
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâţii U.N.B.R. şi Baroul A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 742 din 20 martie 2010 a U.N.B.R. şi a deciziei nr. 96 din 15 iulie 2009 a Baroului A., obligarea celui de-al doilea pârât să emită Decizia de trecere pe tabloul avocaţilor incompatibili, iar în situaţia respingerii acestei cereri, obligarea pârâtului Baroul A. să emită decizie prin care să constate suspendarea calităţii de avocat, dobândită prin Decizia nr. 43 din 15 aprilie 2009, pe durata existenţei stării de incompatibilitate.
Prin întâmpinarea aflată la dosar, pârâtul Baroul A. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 117/F-CONT din 28 mai 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta este consilier juridic la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi că, prin Decizia nr. 41 din 15 aprilie 2009 emisă de Baroul A., a fost aprobată primirea sa în profesia de avocat, începând cu data de 1 mai 2009.
De asemenea, prima instanţă a constatat că, prin cererea din 5 mai 2009, reclamanta a solicitat aceluiaşi pârât să dispună înscrierea sa în tabloul avocaţilor definitivi şi să emită Decizia de trecere în tabloul avocaţilor incompatibili pe durata existenţei stării de incompatibilitate a acesteia. În plus, judecătorul fondului a reţinut că, prin cererea din 2 iunie 2009, reclamanta a solicitat să fie suspendată din calitatea de avocat, întrucât nu respectă procedura impusă de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind salarizată.
Sub aspectul situaţiei de fapt, Curtea de apel a menţionat că, prin Decizia nr. 96 din 15 iulie 2009 emisă de Consiliul Baroului A., a fost respinsă cererea reclamantei de înscriere în tabloul avocaţilor definitivi, de înfiinţare a cabinetului individual de avocatură şi de emitere a deciziei de trecere pe tabloul avocaţilor incompatibili.
În plus, aceeaşi instanţă a constatat că, prin cel de-al doilea act administrativ atacat, respectiv, Decizia nr. 742 din 20 martie 2010 emisă de Consiliul U.N.B.R., a fost respinsă contestaţia reclamantei împotriva primului act anterior individualizat.
Sub aspectul temeiului juridic, prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 14 lit. a) şi ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 cu ocazia soluţionării litigiului de contencios administrativ.
În plus, Curtea de apel a mai arătat că există incompatibilitate între calitatea deţinută de reclamantă (consilier juridic) şi cea de avocat.
De asemenea, judecătorul fondului a mai subliniat faptul că, în raport de art. 24 alin. (2) din aceeaşi reglementare, Decizia de primire în profesia de avocat îşi produce efectele sub condiţia rezolutorie ca, în termenul de două luni de la data emiterii ei, să înceteze starea de incompatibilitate.
Or, în speţă, reclamanta nu a făcut să înceteze starea de incompatibilitate, motiv pentru care Decizia nr. 41/2009, care îi conferea calitatea de avocat, şi-a încetat efectele.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.M., care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., modificarea sentinţei, iar pe fond, admiterea acţiunii.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta susţine că prima instanţă a pornit de la premisa greşită conform căreia calitatea de consilier juridic pe care o deţine este incompatibilă cu calitatea de avocat.
În concepţia recurentei, în raport de prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii, iar nu cu calitatea de avocat, după cum a reţinut instanţa de fond în mod eronat.
În plus, recurenta mai susţine că a comunicat intimatului Baroul A., cu ocazia depunerii cererii din 2 iunie 2009, că înţelege să rezolve starea sa de incompatibilitate dată de faptul că desfăşoară activitate salarizată în cadrul altei profesii, prin suspendarea din profesia de avocat, întrucât nu înţelege să exercite profesia de avocat la acea dată.
Recurenta critică motivarea instanţei de fond, în sensul că aceasta s-a pronunţat cu privire la încetarea calităţii de avocat prin pierderea efectelor deciziei de primire în profesie.
În alţi termeni, recurenta apreciază că instanţa s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut, întrucât calitatea de avocat a fost dobândită prin Decizia de primire în profesie şi nu a fost contestată de niciuna dintre pârâte.
Recurenta mai invocă dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 38 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.
În opinia recurentei, întrucât Decizia nr. 41/2009 nu a fost contestată, primirea în profesie, precum şi calitatea de avocat sunt drepturi câştigate, ce nu pot fi anulate de către instanţa de judecată.
De asemenea, mai sunt amintite prevederile art. 58 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat şi cele ale art. 26 din Legea nr. 51/1995.
Consecinţa firească desprinsă de recurentă este aceea că încetarea calităţii de avocat se constată prin Decizia Consiliului baroului iar, în cazul său, nu există un asemenea act administrativ.
În altă ordine de idei, recurenta apreciază că termenul de două luni este un termen de procedură sau de opţiune, după cum avocatul doreşte să exercite de îndată profesia sau solicită suspendarea, după caz.
În al doilea rând, recurenta învederează că, prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995, publicată în M. Of. nr. 559/2004, au fost abrogate prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare până la acea modificare, dispoziţii conform cărora Decizia de primire în profesie se anulează de către Consiliul baroului dacă cel primit nu renunţă în termen de două luni la situaţia care constituia cauza de incompatibilitate.
În al treilea rând, în opinia recurentei, instanţa nu a luat în considerare faptul că, în termenul de două luni, a înţeles să-şi rezolve starea de incompatibilitate prin solicitarea de suspendare.
În plus, recurenta arată că nu intenţionează să exercite concomitent profesia de avocat cu cea de consilier juridic.
Recurenta reiterează cererea sa de a fi suspendată din calitatea de avocat, pornind de la prevederile art. 27 lit. a) din Legea nr. 51/1995.
Cu titlu de practică judiciară, aminteşte sentinţa nr. 121/F-CONT din 4 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, care s-a pronunţat într-o speţă similară.
Totodată, recurenta mai menţionează că intimatul Baroul A. nu a formulat vreo cerere prin care să solicite încetarea efectelor deciziei nr. 41/2009, situaţie în care instanţa - care nu a fost sesizată cu o astfel de cerere - a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând astfel principiul disponibilităţii părţilor.
Recurenta mai este de părere că prima instanţă a interpretat în mod simplist dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fără a le corobora cu celelalte texte legale aplicabile în materie.
Astfel, instanţa nu a mai analizat probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente în speţa de faţă, care au fost invocate de reclamantă în susţinerea cererii sale.
În argumentarea punctului său de vedere, recurenta mai invocă art. 24 alin. (1) coroborat cu art. 53 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 51/1995.
Prin întâmpinare, intimata U.N.B. din România a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.
Hotărârea judecătorească este legală şi temeinică, întrucât prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată, astfel că nu sunt motive de modificare sau casare a acesteia.
În primul rând, instanţa de control judiciar constată că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, recurenta invocă o situaţie de ultra petita, respectiv faptul că instanţa de fond s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut.
În acest context, Înalta Curte apreciază că nu trebuie ignorat faptul că acest motiv de modificare este expresia principiului disponibilităţii şi a obligaţiei judecătorului de a se pronunţa asupra tuturor cererilor depuse de reclamant.
De altfel, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. impune ca, în toate cazurile, judecătorii să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la toate pretenţiile concrete existente în acţiune, aşa cum s-a întâmplat şi în speţa de faţă.
Înalta Curte constată că argumentele recurentei pe acest aspect nu sunt fondate, astfel că nu este incident art. 304 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.
În al doilea rând, nu este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, după cum se va releva în continuare.
Problema de drept care trebuie să fie soluţionată în prezenta cauză vizează momentul la care încep să se producă efectele unui act administrativ, adică momentul începerii acţiunii sale în timp.
Cu alte cuvinte, această sintagmă semnifică faptul că actul respectiv este valid şi dobândeşte forţă juridică, este obligatoriu pentru toţi cei cărora li se adresează, adică începe să producă efecte juridice.
Mai precis, este vorba despre intrarea în vigoare a actului administrativ.
În acest context, instanţa de fond judiciar aminteşte Decizia nr. 422/2007, prin care s-a statuat de către Curtea Constituţională că stabilirea datei la care intră în vigoare un act emis pentru organizarea executării legii, vizează o problemă de interpretare şi aplicare a legii aflată în sarcina instanţei de judecată chemate să dezlege pricina.
Aşadar, din momentul intrării în vigoare a actului administrativ se produc consecinţele acestuia.
Doctrina administrativă din ţara noastră a precizat faptul că actele administrative sunt susceptibile de executare şi de a produce efecte juridice de la data intrării lor în vigoare. A fost amintită o excepţie de la regula că actele administrative produc efecte juridice din momentul publicării/comunicării: actele care produc efecte la o dată ulterioară, prin voinţa emitentului.
Problematica efectelor actului administrativ rămâne în atenţia legiuitorului român.
Sub acest aspect, trebuie menţionat faptul că nu este exclusă de normativitatea internă condiţionarea datei de la care un act administrativ începe să producă consecinţe juridice.
Astfel, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 precizează că, în cazul în care există incompatibilitate, Decizia de primire în profesia de avocat va produce efecte de la data încetării stării de incompatibilitate, care trebuie rezolvată în două luni de la emiterea deciziei.
În plus, mai prezintă relevanţă, pentru corecta soluţionare a cauzei, art. 14 lit. a) din aceeaşi reglementare, potrivit căruia exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat.
Incontestabil, recurenta-reclamantă nu a renunţat la profesia de consilier juridic.
Pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin Decizia nr. 41 din 15 aprilie 2009, intimatul Baroul A. a aprobat primirea în profesia de avocat a recurentei începând cu data de 1 mai 2009.
De asemenea, Înalta Curte constată că sunt aplicabile şi prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în sensul că profesia deţinută de recurentă (consilier juridic) este incompatibilă cu calitatea de avocat.
În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar reţine că, având în vedere art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, actul administrativ reprezentat de Decizia de primire în profesia de avocat trebuia să-şi producă efectele în maxim 2 luni de la emitere, cu condiţia ca respectiva stare de incompatibilitate să se rezolve în acest termen de către solicitant, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă, aşa cum s-a relevat anterior.
În consecinţă, faţă de împrejurarea că recurenta nu a făcut demersuri pentru încetarea stării de incompatibilitate, Decizia de primire în profesia de avocat nu a intrat în vigoare, respectiv nu a început să-şi producă efectele.
De asemenea, Înalta Curte nu poate primi susţinerea recurentei, în sensul că termenul de 2 luni, prevăzut de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, este de recomandare. Acest termen este unul imperativ, care atrage după sine o condiţie rezolutorie, după cum a reţinut şi prima instanţă.
Pentru considerentele expuse mai sus, se constată că celelalte afirmaţii ale recurentei nu mai prezintă relevanţă juridică, iar recursul apare ca nefondat, ca urmare a constatării că cele două acte administrative supuse litigiului de contencios administrativ sunt legale.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., faţă de cererea recurentei de micşorare a cuantumului cheltuielilor de judecată, faţă de munca îndeplinită de avocat în faza recursului, faţă de durata procesului în această cale extraordinară de atac, faţă de onorariul avocaţial consemnat în chitanţa de la acelaşi dosar, recurenta va fi obligată la plata către intimata U.N.B.R. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinţei nr. 117/F-CONT din 28 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurentă la plata către intimata U.N.B.R. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1014/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1017/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
