ICCJ. Decizia nr. 1026/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1026/2011
Dosar nr. 5583/2/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 iunie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.A. a chemat în judecată pe pârâţii M.A.I. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, M.A.I.) şi N.D., ministrul administraţiei şi internelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. S/II/3082 din 15 martie 2009, prin care a fost eliberat din funcţie şi pus la dispoziţia ministerului, precum şi a actelor administrative subsecvente, precum şi repararea pagubei care i-a fost cauzată, prin numirea sa pe o funcţie similară, respectiv de director general în aparatul central al ministerului, disponibilă la momentul emiterii actului administrativ a cărui anulare o solicită, pentru perioada cuprinsă între data eliberării din funcţie şi data încetării raporturilor de serviciu; acordarea de despăgubiri în sumă de 4.000 lei pentru daunele materiale care i-au fost cauzate, calculate prin raportare la diferenţa dintre veniturile salariale care i se cuveneau, în condiţiile ocupării efective a funcţiei din care a fost eliberat şi sumele încasate efectiv pentru perioada scursă de la momentul eliberării din funcţie şi până la momentul încetării raporturilor de serviciu, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii. Totodată, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.
în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, având gradul profesional de chestor de poliţie, a ocupat funcţia de director general al D.G.A.I. din cadrul M.A.I., în perioada iulie 1999 - martie 2009.
Prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. S/II/3082 din 15 martie 2009 a fost eliberat din funcţie şi pus la dispoziţia ministerului.
Susţine reclamantul că ordinul respectiv nu i-a fost adus la cunoştinţă, că a fost emis invocându-se reorganizarea instituţiei prin HG nr. 266/2009 şi că eliberarea sa din funcţie nu se datorează vreunei incapacităţi profesionale, o asemenea măsură producându-i prejudicii de imagine şi prejudicii băneşti.
La data de 16 martie 2009, pârâtul N.D., ministrul administraţiei şi internelor a numit un alt director al D.A.I. care la data de 24 martie 2009, i-a arătat exemplarul nr. 3 al ordinului contestat, pe care a semnat de luare la cunoştinţă, fără însă sa-i fie înmânat un exemplar, cu motivarea că actul administrativ respectiv s-ar afla în categoria actelor clasificate.
Reclamantul arată că a constatat faptul că ordinul nu avea avizul D.G.J., contrar prevederilor HG nr. 1226/2007, şi a observat că ordinul a fost emis cu încălcarea principiului emiterii în baza şi în executarea legii, deoarece în cuprinsul său se invocă drept temei legal pentru emiterea sa „situaţia de reorganizare".
Mai susţine reclamantul că a aflat că în aceeaşi zi au fost transmise de către D.G.M.R.U. ordinele ministrului către structurile M.A.I. de împuternicire a unor persoane pe funcţii în aparatul central şi alte unităţi ale ministerului, printre care şi pentru funcţia din care a fost eliberat.
Astfel, reclamantul susţine că eliberarea sa din funcţie constituie un abuz de putere din partea ministrului care a încălcat flagrant dispoziţiile legale de protecţie a funcţionarilor publici cu statut special, conţinând garanţii privind stabilitatea în funcţie şi protecţia împotriva abuzurilor.
Arată reclamantul că la data de 07 aprilie 2009 a formulat plângere prealabilă împotriva ordinului contestat, care a fost respinsă ca neîntemeiată prin adresa nr. 298.064 din 6 mai 2009.
Susţine reclamantul că ordinul contestat a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 120 alin. (1) litera a) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, potrivit cărora poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii când, în urma reorganizării, nu există posibilitatea numirii într-o funcţie similară, întrucât la momentul „intrării în vigoare" a HG nr. 266/2009, care a determinat modificarea structurii organizatorice a M.A.I., au existat funcţii similare neîncadrate, aşa cum rezultă inclusiv din adresa D.G.M.R.U. nr. 213449 din 16 martie 2009. în consecinţă, susţine reclamantul că, încă de la acel moment, a existat posibilitatea numirii într-o funcţie similară, ceea ce face ca măsura punerii la dispoziţie să fie contrară dispoziţiilor legale.
Mai susţine reclamantul că ordinul contestat a fost emis cu încălcarea prevederilor relevante în domeniul drepturilor omului, a principiului nediscriminării în sensul prevederilor OG nr. 137/2000, a principului proporţionalităţii îngrădirii drepturilor şi nevătămării persoanelor (măsura punerii la dispoziţie să fie proporţională cu cauza care a determinat-o, „reorganizarea" ministerului, pentru că limitele reorganizării permiteau oferirea unor funcţii echivalente) statuate în art. 16, art. 52 şi art. 53 din Constituţia României.
Totodată, reclamantul susţine că prin punerea la dispoziţie, în condiţiile prezentate, i s-a cauzat un prejudiciu de natură materială şi morală, cu încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O. (cauza H.C. împotriva Poloniei, cererea nr. 35014/97, precum şi cauza B. împotriva României, cererea nr. 61302/00, hotărârea din 24 mai 2005).
Reclamantul susţine că ordinul este lovit de nulitate deoarece nu i-a fost comunicat, obligaţia comunicării rezultând explicit inclusiv din conţinutul art. 7 alin. (l) al Legii nr. 554/2004, iar viciul necomunicării conduce la nulitatea actului administrativ, deoarece lipseşte pe cel căruia i se adresează de posibilitatea adoptării unei conduite protejate de lege. Astfel, susţine reclamantul că nu s-a făcut niciodată comunicarea actelor, sub pretextul clasificării ordinului în pofida faptului că avea acces, în virtutea autorizaţiei, la informaţii clasificate de nivel mai înalt. Sub acest aspect, reclamantul invocă jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza M. contra Turciei, 21 aprilie 2009) şi susţine că nicio informaţie din conţinutul ordinului nu constituie informaţie clasificată.
Privitor la prejudiciul suferit, reclamantul invocă jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza N. contra României (cererea nr. 20763/03, hotărârea din 21 aprilie 2009), în care, ţinându-se cont de reintegrarea în funcţie a reclamantului, instanţa a dispus plata salariilor corespunzătoare respectivei funcţii, chiar dacă reintegrarea nu fusese executată de către autorităţi, precum şi plata de daune morale.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 16. art. 52 şi 53 din Constituţia României, ale art. 1, 7 şi 10 din Legea nr. 554/2004, ale art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, ale OG nr. 137/2000 şi ale art. 6 par.1 din C.E.D.O.
Prin sentinţa civilă nr. 1523 din 24 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului, reţinând, în esenţă, următoarele:
Instanţa a respins susţinerile reclamantului referitoare la nulitatea ordinului întemeiată pe faptul necomunicării, deoarece chiar prin acţiune M.A. a precizat că a semnat pentru luarea la cunoştinţă a actului. Sub acest aspect, instanţa a avut în vedere şi faptul că este evidentă cunoaşterea de către reclamant a dispoziţiilor ordinului din moment ce i-a precizat conţinutul, precum şi faptul că legea nu precizează că o comunicare a unui act presupune şi remiterea unui exemplar al acestuia. A mai reţinut instanţa că reclamantului nu i s-a adus vreun prejudiciu prin faptul că nu i-a fost remisă o copie a ordinului. În consecinţă, instanţa a apreciat că nu au fost încălcate prevederile art. 6 din C.E.D.O. şi nici considerentele deciziilor pronunţate de C.E.D.O. şi invocate de reclamant în cererea sa.
Totodată, instanţa a reţinut că nu are relevanţă nici faptul că actul nu este depus la dosar, atâta timp cât reclamantul, pârâtul şi instanţa au avut acces la ordinul contestat, asigurându-se astfel dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la lipsa avizului D.G.J., instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 57 din HG nr. 1226/2007. deoarece ordinul contestat este un act administrativ cu caracter individual, iar dispoziţiile respective se referă la ordinele cu caracter normativ, la instrucţiuni şi alte asemenea acte. A apreciat instanţa că sintagma „alte asemenea acte" se referă tot la acte cu caracter normativ.
Din dispoziţiile HG nr. 266/2009, în baza căreia a fost emis ordinul contestat şi ale HG nr. 416/2007 reiese fără dubiu faptul că postul ocupat de reclamant a fost redus, întrucât din două direcţii ale ministerului, printre care şi cea în care M.A. a ocupat funcţia de director general, s-a format, potrivii noilor reglementări, o singură direcţie (D.G.C.A.I.).
Astfel, a apreciat instanţa că nu se poate reţine emiterea ordinului contestat cu abuz de putere sau că nu ar fi fost vorba despre o reorganizare reală.
în acest context, a apreciat instanţa că nu se poate reţine nici că pe postul reclamantului ar fi fost numită o altă persoană, afirmaţie care de altfel nu are niciun suport probator şi nici nu ar fi fost posibilă faţă de dispoziţiile HG nr. 266/2009.
Cu privire la existenţa unor funcţii similare, instanţa a avut în vedere faptul că şi în cazul în care ar fi existat aceste funcţii acestea era necesar să nu fie blocate, având în vedere că, în contextul măsurilor de reorganizare generală a administraţiei publice şi a reducerii cheltuielilor bugetare cauzate de criza economică, posturile neocupate au fost blocate.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că reclamatul nici nu a precizat ce înţelege prin posturi similare, având în vedere că la nivelul ministerului au fost reduse mai multe posturi similare cu cel ocupat de reclamant anterior ordinului contestat.
A concluzionat instanţa că în acest context au fost respectate dispoziţiile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 şi că reclamantul, deşi a invocat o adresă a D.G.M.R.U. din 16 martie 2009 nu a depus acest act la dosarul cauzei.
A mai reţinut instanţa că reclamantul nu a făcut dovada faptului că măsura dispusă prin actul contestat ar fi fost aplicată în mod discriminator şi că nu se poate reţine niciun prejudiciu de ordin moral cauzat petentului, deoarece eliberarea din funcţie nu s-a făcut din motive imputabile acestuia, ci din cauza reorganizării ministerului în condiţiile HG nr. 266/2009.
întrucât nu s-a reţinut nelegalitatea ordinului contestat, instanţa a respins celelalte solicitări ale reclamantului, având în vedere caracterul accesoriu şi subsecvent al acestora.
împotriva sentinţei civile nr. 1523 din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul M.A.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond a respins în mod greşit acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că ordinul i-a fost comunicat, în condiţiile în care a văzut un exemplar al acestuia, însă ordinul nu i-a fost înmânat, nu a semnat de primire şi nici verbal nu i-a fost adus la cunoştinţă conţinutul actului.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 şi ale art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004 al M.A.I., se oferă celui schimbat din funcţie o funcţie similară sau i se comunică faptul că nu există o asemenea funcţie, apoi, în situaţia în care nu se acceptă funcţia similară oferită, poliţistul este pus la dispoziţia unităţii.
Instanţa nu a analizat situaţia prin prisma acestor dispoziţii legale, apreciind, fără probe, că prin măsura reorganizării ministerului şi transformarea direcţiei generale în direcţie simplă, automat, el trebuia să fie pus la dispoziţia ministrului.
La acea dată existau mai multe funcţii similare libere ce i se puteau oferi. Cât priveşte definirea „postului similar", este de observat că dicţionarul limbii române este clar în acest sens.
Recursul este nefondat.
Nu pot fi reţinute criticile recurentului cu privire la necomunicarea actului contestat, Ordinul nr. S/II/3082 din 15 martie 2009. după cum precizează chiar acesta în cuprinsul acţiunii introductive, o copie a respectivului ordin i-a fost înmânată, copie pe care a semnat de luare la cunoştinţă. Astfel, chiar în ipoteza descrisă de reclamant, ordinul i-a fost remis personal, şi chiar dacă ulterior l-a restituit, după cum susţine, exigenţa legală a comunicării actelor administrative individuale a fost satisfăcută. Semnificativ din acest punct de vedere este şi că în cererea de chemare în judecată reclamantul a dezvoltat punctual motivele de nelegalitate ale ordinului atacat, ceea ce demonstrează că dreptul său de a contesta actul administrativ prin care susţine că a fost vătămat, a fost pe deplin asigurat, pe de o parte, iar pe de altă parte, că, în realitate, ordinul i-a fost comunicat din moment ce cunoştea conţinutul acestuia.
De asemenea, nici criticile privind fondul cauzei nu pot fi primite.
Instanţa de control judiciar constată că reclamantul M.A. a funcţionat ca director general al D.G.A.I. din cadrul M.A.I., în perioada iulie 1999 – martie 2009, funcţie din care a fost eliberat prin ordinul contestat, emis ca urmare a adoptării HG nr. 266/2009, direcţia condusă de acesta fiind comasată cu Corpul de control al ministrului. Funcţia pe care o ocupase până la acel moment a fost desfiinţată.
Eliberarea sa din funcţie s-a făcut în temeiul art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, text legal în virtutea căruia „În situaţii temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65, stabilite prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii pe o perioadă de cel mult 6 luni, timp în care vor beneficia de drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de comandă, după caz".
În apărarea sa, reclamantul a invocat prevederile art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004 al M.A.I., conform cărora, punerea la dispoziţie a poliţistului are loc „când în urma reorganizării unităţii nu există posibilitatea numirii într-o funcţie similară".
Deşi reclamantul a susţinut că la data eliberării din funcţia deţinută anterior existau mai multe funcţii similare libere, trebuind să fie numit pe una dintre acestea şi nu să fie pus la dispoziţia ministrului, nu a produs probe în sensul celor mai sus arătate.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A. împotriva sentinţei civile nr. 1523 din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1024/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1034/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
