ICCJ. Decizia nr. 1051/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1051/2011
Dosar nr. 8851/2/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 765 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;
- a admis acţiunea formulată de reclamantul P.A. în contradictoriu cu pârâtul M.A.E. şi, în consecinţă, a obligat pe pârât să primească cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române, precum şi actele doveditoare, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocate de pârât, instanţa a reţinut că, prin acţiune, reclamanta a urmărit sancţionarea instituţiei pârâte pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii de primire a documentelor pentru redobândirea cetăţeniei române, cerere formulată încă din anul 2006, privind demersul ca pe un tot unitar, luând în calcul ultima revenire a sa cu aceeaşi cerere în anul 2009. A reţinut instanţa că, a împărtăşi opinia pârâtului ar însemna a sancţiona îngăduinţa cu care reclamantul a tratat această problemă, tocmai în considerarea realelor probleme cu care se confruntă pârâtul în privinţa cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că reclamantul este cetăţean al Republicii Moldova care şi-a exprimat intenţia de a redobândi cetăţenia română în temeiul art. 10 din Legea nr. 21/1991, sens în care, în luna septembrie a anului 2006, a transmis Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, la îndrumarea acesteia, o cerere scrisă de programare/intenţie, prin poştă, recomandat cu confirmare de primire, pentru a fi programat ulterior în vederea depunerii actelor pentru redobândirea cetăţeniei române, nefiind însă programat în acest sens nici după revenirea cu o cerere în acest sens, din luna iulie 2009.
În raport cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, solicitanţii pot depune oricând cereri pentru redobândirea cetăţeniei române, nefiind prevăzută nicăieri o procedură precum cea derulată de pârât, în sensul programării pentru depunerea cererii şi a documentelor necesare. Prin urmare, reiese că ele trebuie primite pe loc, urmând a fi înaintate de îndată comisiei pentru cetăţenie. Fără a fi contestat numărul covârşitor de astfel de cereri ori greutăţile inerente în gestionarea unui asemenea număr de cereri, în condiţiile personalului redus al secţiei consulare şi al insuficienţei spaţiului, instanţa a apreciat că termenul de 3 ani şi jumătate cât a trecut de la formularea cererii şi până în momentul pronunţării hotărâri poate fi considerat mai mult decât rezonabil în accepţiunea art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, în care instituţia pârâtă avea obligaţia de a primi cererea reclamantului, în condiţiile în care obligaţia de soluţionare a cererilor în termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii, cât timp aceasta din urmă e condiţionată de anumite proceduri şi termene.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul M.A.E. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul - pârât ciritică soluţia pronunţată de Curtea de apel numai sub aspectul soluţiei pronunţate cu privire la fondul cauzei, susţinând că instanţa a apreciat în mod eronat existenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii petentului de a-i fi primită cererea de redobândire a cetăţeniei române, deşi răspunsul ministerului nu încorpora un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece autorităţile române se aflau într-o imposibilitate obiectivă de a-şi organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române şi pentru procesarea într-un termen cât mai scurt.
Mai susţine recurentul - pârât că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului şi că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în ceea ce priveşte stabilirea termenelor de primire a cererilor respective.
Mai susţine recurentul - pârât că noţiunea de „termen rezonabil de soluţionare a cererii" nu este reglementată de lege lata în legislaţia română, el regăsindu-se doar în jurisprudenţa C.E.D.O. şi nu se aplică decât în privinţa solicitanţilor rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susţine că, în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza K.K. de la Grange), s-au reţinut că, „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcţie de circumstanţele cauzele şi ţinând cont de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente".
Mai arată recurent-pârât că statul român a depus diligenţele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 şi a OUG nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricţie în ceea ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Cetăţenie sunt operaţionale şi creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetăţeniei.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Sub aspectul fondului cauzei, circumstanţele sunt de necontestat în sensul că reclamantul P.A. s-a adresat pârâtului cu cereri în vederea depunerii actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române în luna septembrie 2006 şi, ulterior, la data de 2 iulie 2009 la care nu a primit nici un răspuns scris din partea autorităţii pârâte.
În raport cu circumstanţele cauzei şi obiectul acţiunii, instanţa de recurs constată că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, astfel că, în speţă, nu este vorba doar de refuzul de soluţionare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiţionare.
Se reţine că reclamantul nu a solicitat soluţionarea favorabilă a cererii de redobândire a cetăţeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea şi documentele necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, faţă de data formulării cererilor de către reclamant, a fost încălcat termenul rezonabil de soluţionare a acestor cereri pentru stabilirea datei la care va fi invitat să depună documentele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, în condiţiile art. 101 şi art. 12 din Legea nr. 21/1991.
Nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noţiunea de „termen rezonabil" nu este reglementată în legislaţia naţională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate şi exclusiv rezidenţilor din ţara a cărei cetăţenie o solicită.
Este adevărat că în Legea nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluţionare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române depuse conform art. 101 şi art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din C.E.D.O., precum şi în jurisprudenţa C.E.D.O.
Totodată, este de reţinut faptul că şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 – Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii".
De asemenea, la pct. II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreţionare de către autorităţile administrative este menţionat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreţionare, autoritatea administrativă trebuie să adopte Decizia într-un termen rezonabil.
În consecinţă, este de la sine înţeles faptul că, în privinţa termenului rezonabil, deşi acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia dedusă judecăţii, conduita autorităţii administrative se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei.
Astfel, în cauză, Curte reţine că nici până la data soluţionării prezentului recurs, pârâul nu a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi fost invitat să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetăţeniei române.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la faptul că atitudinea autorităţilor administrative nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, şi că răspunsul transmis reclamantului este în sensul că cererea va fi soluţionată favorabil, Curtea le va respinge ca neîntemeiate şi nedovedite.
Sub acest aspect, se constată că la dosarul cauzei, pârâtul nu a depus răspunsul transmis reclamantului, deşi în cererea de recurs se face vorbire despre un asemenea răspuns.
Curtea reţine însă că faptul de a comunica petentului că urmează a fi invitat să depună documentaţia sine die – fără precizarea vreunui termen şi fără menţionarea unor criterii obiective în raport de care poate fi determinat cu exactitate un anumit termen – reprezintă în primul rând un refuz nejustificat de soluţionare a cererii prin care se solicita chiar stabilirea unui termen rezonabil de depunere a actelor şi, în al doilea rând, prin trecerea timpului, o situaţie de nerespectare a termenului rezonabil de soluţionare a cererii respective.
Este adevărat că autoritatea publică şi-a exprimat cel puţin verbal, aşa cum rezultă din susţinerile reclamantului, voinţa în sensul soluţionării favorabile a cererii de invitare a petentului să depună documentaţia, însă atâta timp cât soluţionarea depinde exclusiv de voinţa autorităţii administrative, care, în speţă, va soluţiona cererea în raport cu evoluţia procesului de analizare a scrisorilor de intenţie deja depuse, realizarea efectivă a dreptului de petiţoinare al petentului este condiţionată, în mod arbitrar, de către administraţie.
La pronunţarea prezentei decizii, instanţa are în vedere şi practica judiciară anterioară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.E. împotriva Sentinţei civile nr. 765 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1049/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1061/2011. Contencios → |
|---|
