ICCJ. Decizia nr. 1252/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta SC V.A. Argeș SA, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. -D.G.F.P. Argeș, a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. 902 din 14 mai 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. 41466 din 14 mai 2010.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, precizând că prin actele fiscale contestate, s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în sumă de 517,229 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată de 430.049 lei și majorări de întârziere de 87.180 lei.
Reclamanta a mai arătat că aceste obligații fiscale s-au calculat în baza Deciziei de impunere nr. 3 din 04 august 2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 18838/0308/2009, acte fiscale ce sunt, însă, lovite de nulitate absolută, întrucât au fost emise cu nerespectarea unei hotărâri judecătorești, astfel că acestea nu pot constitui temei al calculării altor obligații fiscale a căror soartă depinde de menținerea lor.
Prin sentința nr. 181/-CONT din 9 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis, în parte cererea formulată de reclamanta SC V.A. Argeș SA, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - D.G.F.P. Argeș și a suspendat executarea deciziei de impunere nr. 902 din 14 mai 2010 pentru TVA aferent sumei de 2.157.987 lei din Decizia nr. 452/2009, respingând cererea de suspendare pentru restul.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, condiția prevenirii unei pagube iminente fiind probată prin nu doar prin valoarea substanțială a obligației fiscale stabilite, dar și prin inițierea procedurii de executare silită prin vânzarea unor bunuri imobile din patrimoniul reclamantei.
Instanța de fond a reținut că așa cum rezultă din raportul de inspecție fiscală contestat și din decizia de impunere emisă pe baza lui, obligațiile fiscale sunt consecința determinării în sarcina aceleiași reclamante a unor accize suplimentare prin Decizia de impunere nr. 3 din 04 august 2009, întemeiată și ea pe un raport fiscal.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că Decizia de impunere nr. 3 din 04 august 2009, reprezentând cauza emiterii actelor fiscale contestate , în speță, a făcut obiectul solicitării de suspendare la executare, iar prin sentința nr. 162/F-CONT/2010 s-a stabilit suspendarea executării acestei decizii pentru suma de 2.157.987 lei, respingându-se cererea de suspendare a aceleiași decizii pentru suma de 752.102 lei.
Prin urmare, prima instanță, având în vedere măsura suspendării dispuse pentru suma de 2.157.987 lei, stabilite prin Decizia nr. 3 din 04 august 2009, decizie ce a reprezentat baza de calcul pentru TVA-ul determinat în actele fiscale contestate, a constatat că este îndeplinită, în cauză, și condiția cazului bine justificat, apreciind că se impune suspendarea actelor contestate în aceeași limită.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.G.F.P. Argeș și SC V.A. Argeș SA, criticând soluția instanței de fond.
Pârâta D.G.F.P. Argeș a criticat sentința de fond, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
- soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât suspendarea executării este o situație de excepție, iar în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
- în mod greșit instanța de fond a reținut că anunțul privind vânzarea bunurilor mobile vizează obligații stabilite prin Decizia nr. 902 din 14 mai 2010, întrucât inspecția fiscală desfășurată la SC V.A. Argeș Pitești s-a efectuat în baza deciziei de reverificare nr. 39098 din 06 mai 2010 emisă de D.G.F.P. pentru perioada 01 aprilie 2007-31 martie 2009, precum și verificare taxei pe valoare adăugată pentru perioada 01 aprilie 2009-31 mai 2009.
Decizia nr. 39 din 26 martie 2010 nu a fost cunoscută de organele de inspecție fiscală la data controlului, dar această decizie a fost emisă pentru o amânare la plata accizelor și nu a taxei pe valoare adăugată.
In recursul formulat, SC V.A. SA Argeș a criticat soluția instanței de fond, susținând în esență că instanța nu a răspuns în totalitate motivelor invocate în susținerea acțiunii, întrucât existau împrejurări care să pună la îndoială legalitatea Deciziei de impunere nr. 902 din 14 mai 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. 41466 din 14 mai 2010 și care să conducă la suspendarea actelor atacate și în privința accesoriilor TVA pentru suma 725.102 lei.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., față de probatoriul atașat dosarului cauzei, înalta Curte reține:
1. Cu privire la recursul declarat de SC V.A. SA Argeș:
înalta Curte sesizată cu soluționarea recursului declarat de SC V.A. SA Argeș, în temeiul art. 14 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispozițiile art. 4 C. proc. civ., mai înainte de a cerceta motivele invocate a constatat că recurenta-reclamantă nu a respectat dispozițiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, situație în care va respinge recursul ca tardiv formulat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, hotărârea pronunțată de instanța de fond poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Analizând actele și lucrările dosarului, înalta Curte a constatat că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat și nici nu a invocat o cauză de împiedicare mai presus de voința recurentei, pentru repunerea în termen, sentința fiind comunicată reclamantei la data de 20 septembrie 2010, iar recursul a fost declarat la data de 5 octombrie 2010, cu depășirea termenului legal.
în aceste condiții, înalta Curte va aplica sancțiunea procedurală determinată de neexercitarea dreptului în termenul defipt de lege.
2. Referitor la recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Argeș înalta Curte reține că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.
Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.
Independent de conținutul motivelor de recurs, înalta Curte reține că instanța de fond corect a apreciat că este previzibil prejudiciul material ce se poate produce reclamantei prin exercitarea de îndată a actului administrativ fiscal în raport de suma reținută prin decizia de impunere raportată la cifra de afaceri a societății reclamante așa cum aceasta a fost dovedită în cauză.
înalta Curte constată că instanța de fond, motivat și argumentat, a apreciat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.
Astfel fiind, înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Argeș a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1056/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1254/2011. contencios → |
|---|
