ICCJ. Decizia nr. 1267/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1267/2011
Dosar nr.26833/3/2009
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3513 din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 148/2005, aprobate prin HG nr. 1025/2006, invocată de reclamanta Z.M., în dosarul nr. 26833/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că HG nr. 1025/2006 este temeinică şi legală, fiind adoptată în temeiul art. 108 din Constituţie şi al art. III din OUG nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi al Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii; finalitatea actului normativ în discuţie, consideră prima instanţă, invocând şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 937 din 19 decembrie 2006, este aceea de sprijinire a familiei iar nu de protecţie nemijlocită a copilului.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, reiterând, în esenţă, argumentele invocate în faţa primei instanţe, în sensul că OUG nr. 148/2005 este un act normativ ce are ca finalitate susţinerea drepturilor copiilor iar nu a celor care le-au dat naştere, finalitate în raport de care sentinţa recurată este evident greşită.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, art. 6 alin. (l) din OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului prevede că indemnizaţia lunară se cuvine pentru fiecare dintre primele trei naşteri sau, după caz, pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) (persoanele care au adoptat copilul, cărora li s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care au copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, precum şi persoana care a fost numită tutore - n.r.).
Potrivit prevederilor normative a căror nelegalitate a fost invocată, pe calea excepţiei, „prin naştere se înţelege aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii".
Definind naşterea într-o manieră contrară literei şi spiritului OUG nr. 148/2005 şi limitând acordarea drepturilor prevăzute de ordonanţa de urgenţă la numărul naşterilor, prin neluarea în considerare a numărului copiilor vii rezultaţi din fiecare naştere, dispoziţiile art. 3 alin. (l) din HG nr. 1025/2006 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 148/2005 contravin prevederilor actului normativ în aplicarea căruia au fost adoptate.
Într-adevăr, OUG nr. 148/2005 se referă la indemnizaţia lunară ce se cuvine pentru fiecare dintre primele trei naşteri sau pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una din situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ iar, prin modul în care a fost definită naşterea de către normele metodologice de aplicare a ordonanţei de urgenţă, s-a creat o discriminare nepermisă între copii născuţi şi rămaşi în cadrul aceleiaşi familii şi cei, de exemplu, adoptaţi, în sensul că, în cazul adopţiei, s-ar primi o indemnizaţie pentru fiecare copil, în ipoteza în care se adoptă doi gemeni, iar pentru gemenii născuţi în cadrul unei familii s-ar acorda o singură indemnizaţie.
Este evident, aşadar, că, în raport cu dispoziţiile actului normativ în temeiul şi aplicarea cărora au fost emise, prevederile normative criticate sunt nelegale, excepţia invocată cu privire la acestea fiind întemeiată.
Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (l) din OUG nr. 148/2005, invocată în considerentele sentinţei recurate, nu poate fundamenta o soluţie contrară, având în vedere distincţiile de regim juridic între excepţia de neconstituţionalitate şi excepţia de nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum şi argumentul potrivit căruia instanţelor judiciare le revine obligaţia, instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României, de a interpreta normele interne astfel încât să asigure concordanţa acestora cu pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (l) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, pe fond, va admite excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 1025/2006.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta Z.M. împotriva sentinţei nr. 3513 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi admite excepţia de nelegalitate invocată.
Constată nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 1025/2006.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1228/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1275/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
