ICCJ. Decizia nr. 1339/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1339/2011
Dosar nr. 9594/1/2010
Şedinţa publică de la 4 martie 2011
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 3839 din 24 septembrie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia nulităţii recursului şi a respins recursul declarat de G.Ş. împotriva sentinţei nr. 4018 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este definit de lit. i) a aceluiaşi articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
S-a reţinut în considerentele deciziei atacate faptul că, în esenţă, recurenta-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ, pe de o parte, nesoluţionarea cererilor adresate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, prin scrisoare recomandată, la data de 21 octombrie 2008 şi 16 decembrie 2008 şi, pe de altă parte, refuzul nejustificat de rezolvare a cererilor adresate Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti – Inspectoratul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Bucureşti – Ilfov, în sensul efectuării demersurilor legale către SC E.S.C. SRL pentru remedierea defecţiunilor apărute la produsul achiziţionat în interiorul termenului de garanţie.
Instanţa de control judiciar a apreciat că, în ceea ce priveşte cererile adresate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, instanţa de fond a reţinut în mod corect, pe baza probei cu înscrisuri administrate în cauză, că prin adresele nr. 8353 din 20 octombrie 2008 şi nr. 65 din 5 ianuarie 2009, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a solicitat structurii sale deconcentrate în teritoriu, Inspectoratul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Constanţa, să formuleze urgent răspunsuri către petentă, privind modul de soluţionare a aspectelor semnalate.
Cele două reclamaţii, înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cu nr. 7878 din 23 octombrie 2008 şi nr. 12320 din 19 decembrie 2008, vizau tocmai neîndeplinirea, de către Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Constanţa, aflat în subordinea autorităţii centrale, a două sesizări ce-i fuseseră transmise anterior acestuia în legătură cu remedierea defecţiunilor apărute la laptopul achiziţionat de la SC K.T.E. SRL, de către unitatea care asigură service-ul SC E.S.C. SRL.
Procedând în modul arătat, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor s-a conformat obligaţiilor ce îi incumbau ca autoritate centrală de specialitate, în temeiul H.G. nr. 748/2007, în vigoare la acea dată, atribuţia de a analiza substanţa petiţiilor şi de a formula un răspuns către petiţionar revenind entităţii teritoriale cu personalitate juridică, organizate potrivit art. 7 din hotărârea de guvern menţionată.
Este adevărat că în dosarul primei instanţe nu există dovezi nemijlocite ale comunicării către reclamantă a unor răspunsuri privind demersurile efectuate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, dar din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată (fila 12 dosar fond) şi din răspunsul la întâmpinare, înregistrat la dosarul de fond la data de 15 aprilie 2009 rezultă că reclamanta fusese înştiinţată, prin adresa nr. 7894 din 22 octombrie 2008 a Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor Constanţa, că obligaţia de soluţionare a petiţiilor sale revine Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor Bucureşti, în a cărui rază teritorială se află sediul SC E.S.C. SRL Bucureşti, unitatea care asigură service-ul în perioada de garanţie a produsului.
Prin urmare, instanţa de recurs a constatat că din împrejurările cauzei nu poate fi identificată o vătămare care să fi fost produsă reclamantei ca efect direct al conduitei Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, analizate prin prisma prevederilor legale invocate în motivarea recursului.
S-a reţinut că în ceea ce priveşte pretinsul refuz de rezolvare a cererilor adresate Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti, instanţa de fond a reţinut, de asemenea corect, că nu este întrunită ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, atâta vreme cât prin adresa nr. 13178 din 12 decembrie 2008, acesta i-a comunicat reclamantei că în urma cercetărilor efectuate a rezultat că asupra produsului în litigiu a intervenit o altă unitate de service decât cea autorizată să efectueze reparaţiile în perioada de garanţie.
În sensul prevederii legale menţionate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea petiţionarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În consecinţă, un răspuns nefavorabil sau care nu corespunde aşteptărilor petiţionarului nu poate fi calificat drept refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în orice condiţii, ci numai dacă din probele cauzei rezultă că puterea discreţionară a autorităţii publice a fost exercitată abuziv sau disproporţionat, contrar scopului legii.
S-a mai reţinut în considerentele deciziei atacate faptul că în susţinerea poziţiei sale, recurenta-reclamantă a depus la dosar copia deciziei nr. 5754 din 11 decembrie 2009 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a obligat Inspectoratul Regional pentru protecţia Consumatorilor Constanţa să răspundă unei cereri adresate la data de 21 octombrie 2008, dar între litigiul soluţionat prin acea decizie şi cel de faţă nu poate fi identificată o similitudine, pentru că, potrivit împrejurărilor reţinute în considerentele hotărârii judecătoreşti menţionate, în acea cauză, autoritatea publică nu întocmise nici un fel de răspuns până la data sesizării instanţei (11 iunie 2009).
Împotriva Deciziei nr. 3839 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurenta G.Ş. a formulat cerere de revizuire.
Nici unul dintre cazurile legale de revizuire expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ. nu a fost indicat şi invocat ca temei de drept al cererii de revizuire.
Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilităţii şi al faptelor pe care se întemeiază, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă, pentru considerentele în continuare arătate.
Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanţa de recurs, legiuitorul a impus condiţia ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii, faţă de cea care fusese aleasă până în acel moment.
O astfel de situaţie nu se întâlneşte însă şi atunci când instanţa de recurs respinge recursul, cum este şi cazul deciziei ce formează obiectul cererii de revizuire.
Drept urmare, calea extraordinară de atac promovată este inadmisibilă, dată fiind neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de textul legal sus-arătat.
Înalta Curte reţine totodată că cererea de revizuire formulată este inadmisibilă şi în condiţiile în care nu a fost indicat de către revizuentă nici unul dintre motivele expres prevăzute pentru introducerea acestei căi de atac, raportat la care să poată fi examinate situaţiile de fapt arătate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de G.Ş. împotriva Deciziei nr. 3839 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1335/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1343/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
