ICCJ. Decizia nr. 1345/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1345/2011
Dosar nr. 145/35/2009
Şedinţa publică din 7 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC C.A. SA Oradea a formulat, în contradictoriu cu D.G.F.P. Bihor, contestaţie împotriva deciziei nr. 21048 din 2 februarie 2009 privind soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 54249 din 17 decembrie 2008.
În motivarea cererii s-a arătat că prin dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 54249 din 17 decembrie 2008 emisă de D.G.F.P. Bihor în baza raportului de inspecţie fiscală, organul de inspecţie fiscală a constatat că în cazul investiţiilor în infrastructura de apă-canal, finanţate din sume publice (alocaţii bugetare şi fonduri nerambursabile atrase de la U.E.) reclamanta a dedus TVA aferentă achiziţiilor destinate realizării bunurilor de capital dar la trecerea bunurilor patrimoniul autorităţilor publice, operaţiunea nu s-a facturat cu TVA.
Se critică susţinerile organelor fiscale deoarece:
- potrivit art. 26 alin. (5) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice „în cazul gestiunii delegate, bunurile realizate de operatori în conformitate cu programele de investiţii impuse prin contractul de delegare a gestiunii constituie bunuri de retur care revin de drept la expirarea contractului gratuit şi libere de orice sarcini unităţilor administrativ teritoriale şi sunt integrate domeniului public al acestora";
- potrivit art. 44 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 „bunurile realizate în cadrul programelor de investiţii ale unităţilor administrativ teritoriale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale, dacă sunt finanţate din fonduri publice, sau revin în proprietatea acestora ca bunuri de retur, dacă au fost realizate cu finanţare privată în cadrul unor programe de investiţii asumate de operator prin Contractul de delegare a gestiunii serviciului la expirarea acestuia";
- Legea nr. 51/2006 este cadrul special în comparaţie cu prevederile Codului fiscal care stabileşte cadrul general de desfăşurare a relaţiilor financiar fiscale şi care suplinesc acolo unde nu există dispoziţii speciale. Serviciile de utilităţi publice au fost reglementate în mod special de către legiuitor care a emis în acest sens cele două acte normative obligatorii de urmat, Legea nr. 51/2006 şi Legea nr. 241/2006. Dacă ar fi să ne raportăm exclusiv la prevederile Codului fiscal ar însemna să se încalce dispoziţiile speciale care reglementează activitatea şi poate în felul acesta să se aducă prejudicii statului;
- transferul dreptului de proprietate către stat se poate face conform prevederilor art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi anume pe cale naturală, prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică. prin acte de donaţie sau legate acceptate de autorităţile competente, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică, în alte moduri prevăzute de lege.
- în cazul de faţă nu se pune problema dobândirii de către Consiliul local al acestor bunuri deoarece conform Listei din Anexa Legii nr. 213/1998 cap. III pct. 4 reţelele de alimentare cu apă, Canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurarea apelor uzate, instalaţiile şi construcţiile aferente fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor;
- conform art. 9 alin. (2) din Contractul de concesiune „Concedentul garantează prin prezenta că: „(i) este singurul proprietar absolut al bunurilor publice şi al bunurilor de retur care formează obiectul contractului de concesiune". Din definiţiile termenilor utilizaţi în Contractul de concesiune - art. 1 Cap. III rezultă că şi lucrările de extindere constituie un nou bun de retur. Aşa cum s-a arătat, bunurile de retur sunt bunuri publice, ce se evidenţiază distinct în contabilitate şi pot fi realizate din surse publice sau din surse private.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 155/ CA/2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei SC C.A. SA.
În motivarea sentinţei se arată că prin actele administrative atacate s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 4.913.683 lei TVA, 2.665.404 lei majorări de întârziere şi 67.096 lei penalităţi de întârziere.
În perioada verificată (01 aprilie 2003 – 31 octombrie 2008) reclamanta a efectuat lucrări de investiţii, constând în extinderea, retehnologizarea şi modernizarea reţelelor urbane de apă şi canalizare, iar finanţarea acestor investiţii s-a făcut atât din subvenţii de la bugetul de stat şi local, cât şi din sume proprii ale SC C.A.O. SA
Pentru investiţii realizate din alocaţii bugetare, investiţii care la finalizare se predau proprietarului, organele de inspecţie fiscală au constatat că reclamanta nu a colectat TVA, aceste instituţii nefiind facturate de reclamantă către proprietar cu TVA, deşi a fost dedusă de către reclamantă TVA aferentă cheltuielilor de capital necesare realizării obiectivelor de investiţii.
Astfel, deşi reclamanta a recepţionat aceste lucrări de la cei care le-au executat, pe care le-a plătit, conform facturilor şi a dedus TVA aferentă pentru acestea, nu a refacturat aceste lucrări cu TVA către proprietar.
A reţinut instanţa de fond şi faptul că art. 44 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 prevede că bunurile realizate în cadrul programului de investiţii al unităţilor administrativ-teritoriale, aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, dacă sunt finanţate din fonduri publice, însă aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, deoarece nu bunul în sine trebuie facturat către proprietar cu TVA, deoarece din moment ce acest bun aparţine domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, înseamnă că acesta nu a trecut niciodată în proprietatea reclamantei, iar ceea ce trebuie a fi facturat cu TVA este lucrarea prin care au fost realizate investiţiile la bunurile ce aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale şi au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză.
Dispoziţiile Legii nr. 51/2006 s-a apreciat că nu sunt aplicabile în speţă, deoarece nu cuprins norme de drept fiscal, acestea fiind prevăzute prin Codul fiscal, iar referitor la procesul-verbal de control încheiat la 22 decembrie 2008 s-a constatat că acesta a fost anulat deja prin Decizia nr. 115 din 7 aprilie 2009 şi corect s-a reţinut în sarcina reclamantei obligaţia de plată a acestor contribuţii.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC C.A.O. SA solicitând admiterea recursului şi desfiinţarea hotărârii pentru următoarele motive:
- sunt netemeinice susţinerile din raportul de inspecţie fiscală privind încălcarea art. 3 lit. b) din Legea nr. 345/2002 şi art. 128 alin. (3) lit. c) Cod Fiscal, deoarece nu operează o trecere a bunurilor din patrimoniul societăţii reclamante în patrimoniul public al C.L. Oradea, întrucât bunurile nu au fost niciodată în patrimoniul societăţii, fiind invocate prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 51/2006, art. 44 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, faptul că reţelele de alimentare cu apă fac parte din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune;
- raportul de inspecţie fiscală este netemeinic prin raportare la prevederile art. 137 alin. (1) Cod fiscal şi pct. 18 alin. (2) din Normele metodologice potrivit cărora nu intră în baza de impozitare a taxei subunităţile şi alocaţiile primite de la bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul comunitar pentru efectuarea de investiţii proprii, ceea ce presupune ca societatea să achite TVA din sume proprii şi exercită dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii pentru realizarea acestor investiţii, dar şi la art. 145 alin. (3) Cod Fiscal;
- în sprijinul susţinerilor vine şi adresa nr. 281459 din 1 noiembrie 2008 emisă de M.E.F. – Direcţia de legislaţie în domeniul TVA care apreciază că reclamanta are drept de deducere a TVA-ului;
- prin raportul de expertiză fiscală se confirmă punctul de vedere al reclamantei, iar în sprijinul concluziilor expertizei este şi răspunsul primit de la M.F.P. – Direcţia de legislaţie în domeniul TVA care, cu adresa nr. 812 din 13 ianuarie 2010 indică acelaşi cadru legal ca şi în expertiză.
D.G.F.P. Bihor a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate ca temeinică şi legală.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Mai întâi, se observă că în motivele de recurs nu se critică soluţia instanţei de fond ci se critică susţinerile din raportul de inspecţie fiscală deşi obiectul recursului este soluţia pronunţată de instanţa de fond şi nu sunt indicate motivele de nelegalitate şi netemeinice ale hotărârii atacate.
Însă, având în vedere că hotărârea atacată nu este supusă apelului, iar în materia contenciosului administrativ este incident art. 3041 C. proc. civ., instanţa de recurs va analiza cauza sub toate aspectele.
Prezentul litigiu a fost declanşat de întocmirea unui raport de inspecţie fiscală şi care a vizat perioada 1 aprilie 2003 – 31 octombrie 2008 ca urmare a deconturilor de TVA depuse de societate.
În perioada verificată s-a stabilit că societatea reclamantă a efectuat investiţii atât din sume private, cât şi din sume publice, ce pot fi alocaţii bugetare şi fonduri nerambursabile atrase de la U.E.
Problemele au apărut în legătură cu TVA aferentă lucrărilor de infrastructură apă-canal, finanţate din sume publice şi s-a stabilit că societatea reclamantă ar putea deduce TVA aferentă achiziţiilor destinate realizării bunurilor de capital numai în condiţiile în care la trecerea bunurilor în patrimoniul autorităţilor publice operaţiunea se va factura cu TVA, chiar dacă aceasta avea loc la finalizarea şi punerea în funcţiune a investiţiilor.
În motivele de recurs se arată că, de fapt, nu operează o trecere a bunurilor din patrimoniul societăţii în domeniul public pentru că bunurile nu au fost niciodată proprietatea societăţii, însă în evidenţa contabilă toate lucrările au fost evidenţiate în contul „Investiţii în curs din alocaţii bugetare".
Mai mult, TVA a fost achitat de reclamantă în baza facturilor pentru plata situaţiei de lucrări necesare pentru realizarea obiectivului de investiţii sau aparţin domeniului public, iar societatea reclamantă poate să-şi deducă TVA numai dacă va factura cu TVA predarea lucrărilor către proprietar pentru că potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 se poate deduce de orice persoană impozabilă, taxa aferentă achiziţiilor numai dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unei operaţiuni taxabile, dar această operaţiune taxabilă nu este cea de furnizare a serviciilor de apă şi canalizare, aşa cum susţine recurenta.
Referitor la cele două puncte de vedere depuse la dosar şi emise de Direcţia de legislaţie în domeniul TVA din cadrul M.F.P. se constată că acestea sprijină concluziile organelor fiscale exprimate în actele fiscale contestate în prezenta cauză.
Astfel, în cazul adresei nr. 281459 din 1 noiembrie 2008 se recunoaşte dreptul de deducere al societăţii a TVA-ului aferent achiziţiilor destinate realizării bunurilor de capital numai în condiţiile în care la trecerea bunurilor în patrimoniul autorităţilor publice operaţiunea se va factura cu taxa pe valoare adăugată, chiar dacă facturarea va avea loc la finalizarea şi punerea în funcţiune a investiţiilor.
Nici adresa nr. 340429 din 8 ianuarie 2010 a Direcţiei de legislaţie în domeniul TVA din cadrul M.F.P. nu confirmă susţinerile reclamantei-recurente.
Într-adevăr, se recunoaşte dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor destinate realizării lucrărilor de investiţii, de natura modernizării, înlocuirii şi extinderii sistemelor publice de alimentare cu apă şi canalizare pentru investiţiile finanţate din fonduri publice.
Pentru prestările de servicii constând în lucrări de investiţii decontate pe baza situaţiei de lucrări, societatea recurată primeşte pe numele său facturi cu TVA pentru serviciile prestate de diferiţi contractori, dar pentru a putea beneficia de drepturile de deducere aferente acestor lucrări conform art. 145 alin. (2) lit. a) Cod Fiscal, trebuie la rândul său să emită facturi cu TVA către unitatea administrativ-teritorială.
În condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a emis facturi cu TVA către autoritatea administrativ-teritorială nu va putea deduce TVA aferent lucrărilor de investiţii finanţe din fonduri publice.
În ceea ce priveşte concluziile raportului de expertiză, instanţa de fond, în mod corect le-a înlăturat având în vedere că nesocotesc prevederile art. 145 Cod Fiscal, mai sus invocate.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, iar actele fiscale contestate au fost întocmite cu respectarea prevederilor legale, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.A.O. SA împotriva Sentinţei civile nr. 155 din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1338/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1347/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
