ICCJ. Decizia nr. 1432/2011. Contencios. Contract administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1432/2011
Dosar nr. 33898/3/2009
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC S.U. SRL, a chemat în judecată pârâţii C.N.A.D.N.R. SA şi C.N.A.D.N.R. – D.R.D.P. IAŞI prin care s-a solicitatobligarea acestora din urmă la plata sumei de 30.477,26 lei cu titlu de penalităţi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, cu motivarea, în esenţă, că prin emiterea comenzii nr. ID/16.802 din 17 noiembrie 2004 pentru închirierea autoutilaje pe timpul iernii anului 2004 - 2005 pentru S.B.N. Câmpulung Moldovenesc şi S.B.N. Suceava, precum şi comenzii nr. 17.704 din 1 decembrie 2004 pentru închirierea autoutilaje pentru iarna 2004 - 2005 pe DN 17A şi, deşi au fost prestate serviciile şi emise facturile acceptate la plată de către pârâtă, acestea nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de plată în termen de 90 de zile de la înregistrarea facturilor la sediul achizitorului.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, investită cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa nr. 1081 pronunţată în data de 2 martie 2010, a respinge acţiunea formulată de reclamanta SC S.U. SRL, în contradictoriu cu pârâţii C.N.A.D.N.R. SA şi C.N.A.D.N.R. – D.R.D.P. IAŞI.
S-a arătat, prin considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de fond,următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3504/2006, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 19438/2006 dispunându-se respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Decizia comercială nr. 989/2007, Tribunalul Bucureşti a admis recursul declarat de SC S.U. SRL dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 3850 din 9 martie 2009, Judecătoria Sector 1 a admis acţiunea reclamantei reţinându-se că reclamanta a prestat pârâtei serviciile conform contractelor încheiate, astfel încât se impune obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlu de penalităţi.
Prin Decizia comercială nr. 1257 din 29 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti a casat sentinţa civilă nr. 3850/2009 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti dispunând trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 2746 din 14 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, calitatea pârâtei de persoană juridică de interes strategic naţional.
A mai arătat instanţa de fond că ulterior încheierii contractelor a fost emisă HG nr. 726/2005 prin care Guvernul a autorizat pârâta C.N.A.D.N.R. SA să emită bilete la ordin, cu precizarea că sumele reprezentând drepturi de creanţă ale prestatorilor de servicii vor fi scadente la plată în perioada 1 septembrie 2006 – 1 decembrie 2007 respectiv în anul 2008 până la limita unui plafon maximal şi trimestrial stabilit.
Prin aceiaşi Hotărâre de Guvern, respectiv în art. 2 au fost autorizate M.T.C.T. şi M.F.P. să semneze scrisori de confort prin care să se confirme angajamentul acestor ministere pentru a se asigura onorarea la termen de către C.N.A.D.N.R. SA a obligaţiilor financiare respective.
Instanţa a apreciat că prin semnarea convenţiei, reclamanta a acceptat modificarea modalităţilor de plată şi a termenelor rezultate din contracte, ca efect al actului normativ menţionat, anulându-se executarea obligaţilor contractule existente la 31 decembrie 2004, în perioada 1 septembrie 2006 – 1 decembrie 2008.
Împotriva sentinţei civile nr. 1081 din 2 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta SC S.U. SRL prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi a obligării pârâtelor, în principal, la plata sumei de 30.477,26 lei cu titlu de penalităţi, cu admiterea actualizării acestei valori până la data plăţii efective a debitului restant, sau, în subsidiar, la plata sumei de 4.294,57 lei cu titlu de penalităţi acumulate până la data încheierii convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005. Recurenta reclamantă a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată suportate în proces.
Recurenta reclamantă a învederat, prin motivele de recurs, că sunt incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Reclamanta a arătat, în primul rând că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în condiţiile în care pentru a soluţiona pricina instanţa fondului a avut nevoie de doar două paragrafe, contradictorii. În primul paragraf judecătorul fondului a reţinut că „În conformitate cu aceste dispoziţii legale, au fost emise scrisori de confort, la poziţia 2 a acestora fiind menţionată şi reclamanta, iar ulterior a fost încheiată convenţia nr. 14259 din 25 august 2005 care prevede dreptul reclamantei de a beneficia de bilete la ordin în suma stabilită şi eşalonată la plată, sumele urmând a fi achitate pe baza biletelor la ordin, fără ca această convenţie să modifice prevederile contractuale referitoare la modalităţile de plată şi termenele de plată prevăzute în contracte" iar în cel de-al doilea paragraf prima instanţă a arătat că „Curtea apreciază că prin semnarea convenţiei, reclamanta a acceptat modificarea modalităţilor de plată şi a termenelor rezultate din contracte, ca efect al actului normativ menţionat, anulându-se executarea obligaţiilor contractuale existente la 31 decembrie 2004, în perioada 1 septembrie 2006 - 1 decembrie 2008". Contradictorialitatea celor două reţineri ale instanţei de fond este evidentă întrucât nu poate, în acelaşi timp, aceeaşi convenţie, să lase nemodificate modalităţile de plată şi termenele de plată convenite contractual şi să constate consimţământul uneia dintre părţi de a accepta modificarea aceloraşi modalităţi şi termene de plată. Mai mult, prima reţinerea a instanţei de fond este corectă, prin raportare la prevederile pct. 1 a convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005, iar aprecierea instanţei fondului cu privire la acceptarea modificării modalităţilor de plată şi a termenelor contractuale nu are niciun temei, nici din punct de vedere al convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005 şi nici din punct de vedere al atitudinii, inclusiv procesuale, a reclamantei.
Pe de altă parte, recurenta a relevat că hotărârea recurată nu cuprinde nici motivele pe care se sprijină, întrucât chiar dacă instanţa fondului a decis respingerea întregii acţiuni a reclamantei ca neîntemeiată şi chiar dacă în mod greşit, fără temei legal, cu greşita interpretare a actelor juridice deduse judecăţii aceeaşi instanţă a decis că încheierea convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005 a întrerupt curgerea penalităţilor, nu s-a făcut nici o apreciere asupra penalităţilor deja acumulate la momentul încheierii convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005. Or, penalităţile în cuantum de 4.294, 57 lei, solicitate de reclamantă în subsidiar, s-au acumulat anterior încheierii convenţiei 14259 din 25 august 2005 şi au, în ceea ce priveşte pe reclamantă, caracterul unui drept câştigat, născut şi actual la momentul încheierii convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005. Nicăieri în cuprinsul convenţiei nr. 14259/2005 nu se arată că reclamanta ar fi înţeles să renunţe la penalităţile ce deja i se cuveneau pentru întârzierea plăţii, iar reţinerea instanţei fondului potrivit cu care „ca efect al actului normativ menţionat, anulându-se executarea obligaţiilor contractuale existente la 31 decembrie 2004, în perioada 1 septembrie 2006 - 1 decembrie 2008" este în acelaşi timp nelegală şi străină pricinii. În primul rând, o hotărâre de guvern, cum este cazul HG nr. 726/2005 nu poate „anula" obligaţiile asumate de părţi prin contract. În plus, problema constatării nulităţii sau anulabilităţii unor acte revine instanţelor judecătoreşti iar nu guvernului. În al doilea rând, chiar reţinerea instanţei se referă la perioada 1 septembrie 2006 - 1 decembrie 2008, în condiţiile în care penalităţile în cuantum de 4.294,57 lei erau deja acumulate la data de 25 august 2005.
Recurenta reclamantă a mai precizat că instanţa fondului a procedat la o greşită interpretare a contractelor nr. 12/2004 şi 4/2004. Toate facturile emise de reclamantă în executarea contractelor şi comenzilor au fost acceptate la plată de pârâtele debitoare, înregistrate la sediul acestora, dar nu au fost achitate la scadenţa convenită contractual, respectiv 25 iulie 2005. Ca urmare a neexecutării obligaţiilor de plată până la scadenţă au devenit incidente dispoziţiile clauzei penale inserate la articolele 22.2 din ambele contracte, creditorul având dreptul de a dobândi, potrivit art. 1073 C. civ., îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar dreptul la dezdăunări.
În plus, s-a mai susţinut, de către reclamantă, că judecătorul fondului a interpretat greşit convenţia nr. 14259 din 25 august 2005 întrucât a ignorat cu desăvârşire dispoziţii exprese ale convenţiei, ce reliefau voinţa părţilor şi a extins efectele convenţiei asupra unor aspecte neconvenite de părţi. Instanţa fondului a interpretat în mod evident greşit dispoziţiile pct. 1 şi 4 din convenţie atunci când a conchis ca prin aceasta părţile au convenit modificarea modalităţilor şi termenelor de plată. Înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al pct. 1 din convenţie este acela că prevederile contractuale referitoare la modalităţile şi termenele de plată prevăzute în contractele enumerate rămân neschimbate în urma încheierii convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005 iar înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al pct. 4 din convenţie este acela că, în urma încheierii convenţiei, rămân aplicabile toate clauzele contractelor nr. 12/2004 şi 4/2004, deci inclusiv clauzele 18.2 şi 22.2 referitoare la scadenţa şi plata de către debitoarele pârâte a penalităţilor de întârziere. Interpretând astfel clauzele convenţiei şi, implicit, convenţia însăşi, instanţa fondului a nesocotit şi regulile generale de interpretare a convenţiilor, cuprinse în dispoziţiile art. 977 şi următoarele C. civ., mai exact dispoziţiile art. 978 C. civ., potrivit cu care clauzele trebuie interpretate în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul. Interpretarea dată de instanţa fondului celor două clauze, practic, le lipseşte de efecte, dând un pronunţat caracter netemeinic şi nelegal atât interpretării instanţei fondului, cât şi soluţiei adoptate de aceasta pe baza interpretării. Greşita interpretare a convenţiei de către instanţa fondului nu se limitează însă la conţinutul convenţiei, ci se extinde ci asupra voinţei interne a părţilor, exprimată la momentul încheierii convenţiei. Simpla acceptare a biletelor la ordin nu reprezintă din partea societăţii reclamante o acceptare de modificare a contractelor nr. 12/2004 şi 4/2004, ci o garanţie că pârâtele vor depune toate diligenţele ca la termenele respective să alimenteze conturile bancare cu sumele datorate.
Reclamanta a invocat ca motiv de recurs şi faptul că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a legii. În primul rând, s-a reiterat că instanţa fondului a aplicat greşit normele generale de interpretare a convenţiilor atunci când, contrar dispoziţiilor art. 978 C. civ., a lipsit de efecte clauzele 1 şi 4 ale convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005. În al doilea rând, s-a specificat că judecătorul fondului a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 şi art. 1069 C. civ., atunci când a respins acţiunea reclamantei şi în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere privind plata penalităţilor acumulate până la momentul încheierii convenţiei, deşi recurenta nu a renunţat niciodată la acest drept nici expres şi nici tacit şi deşi acest drept era născut şi actual la momentul încheierii convenţiei. În al treilea rând, s-a arătat de către reclamantă că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale atunci când a reţinut că „prin semnarea convenţiei …. anulându-se executarea obligaţiilor contractuale existente la 31 decembrie 2004" întrucât, sub un prim aspect, nici în mod expres şi nici în mod tacit, nici în mod direct şi nici în mod indirect, recurenta şi debitoarele nu au anulat executarea obligaţiilor, şi, sub un alt aspect, ulterior încheierii convenţiei, pârâtele au rămas obligate la plata preţului contractului. În al patrulea rând, s-a evocat că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale si atunci când a reţinut că „efectuarea plăţilor se face eşalonat începând cu 1 septembrie 2006, astfel că obligarea pârâtelor la penalităţi în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată este neîntemeiată" deoarece, sub un prim aspect, părţile nu au convenit reeşalonarea ci din contră, sub un alt aspect, al lipsei oricărei dispoziţii exprese şi al principiului retroactivităţii, această reţinere a instanţei de fond nu justifică respingerea acţiunii în ceea ce priveşte penalităţile deja acumulate anterior intervenţiei convenţiei şi, sub un al treilea aspect, scadenţa biletelor la ordin este diferită de scadenţa plăţii preţului contractului, pe care nu o influenţează. Reclamanta a mai subliniat că şi-a executat obligaţiile contractuale întocmai, lucrarea a fost recepţionată şi aprobată atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, în vreme ce intimatele pârâte nu şi-au îndeplinit culpabil obligaţia de plată a debitului restant. Intimatele pârâte au încălcat, cu rea credinţă, mai multe dispoziţii legale, respectiv art. 2 alin. (2) şi art. 23 din HG nr. 461/2001pentru aprobarea normelor de aplicare a OUG nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, pârâtele neavând dreptul de a antama procedura licitaţiei în condiţiile legii achiziţiilor publice şi nici să încheie un contract sub imperiul acestor dispoziţii fără a avea asigurate fondurile necesare în vederea îndeplinirii contractului de achiziţie publică. Rezultă, a concluzionat reclamanta recurentă, că intimatele şi-au asumat o obligaţie contractuală de plată, care a devenit scadentă în condiţiile art. 18.2 din contracte şi care nu a fost respectată, motiv pentru care acestea trebuie obligate la plata penalităţilor de întârziere, astfel cum au fost calculate prin expertiza contabilă efectuată în cauză şi necontestată de către debitoare.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata C.N.A.D.N.R. S.A – D.R.D.P. Ia şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esenţă, că sentinţa civilă nr. 1081 din 2 martie 2010 este legală şi temeinică. Intimata a precizat că instanţa de fond a motivat corespunzător hotărârea criticată, fără existenţa unor contradicţii în această motivare, că instanţa de fond a reţinut corect, potrivit regulilor de interpretare a convenţiilor, că raporturilor juridice existente între părţi le sunt aplicabile dispoziţiile convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005, interpretând corect actul juridic dedus judecăţii, şi că hotărârea recurată este pronunţată cu respectarea, interpretarea şi aplicarea cu rigurozitate a tuturor normelor legale incidente.
Recursul este nefondat.
În mod legal prima instanţă, prin sentinţa recurată, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC S.U. SRL formulată în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.D.N.R. şi C.N.A.D.N.R. – D.R.D.P. Ia şi, prin care recurenta a solicitat, obligarea pârâtelor, în principal, la plata sumei de 30.477,26 lei cu titlu de penalităţi, cu admiterea actualizării acestei valori până la data plăţii efective a debitului restant, în subsidiar, la plata sumei de 4.294,57 lei cu titlu de penalităţi calculate până la data încheierii convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005 şi, în fine, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în sarcina reclamantei de desfăşurarea litigiului, această soluţie impunându-se în cauză, prin raportare la clauza prevăzută de art. 22.2 din contractul de execuţie de lucrări nr. 12 din 10 februarie 2004 încheiat între reclamantă în calitate de executant şi C.N.A.D.R.SA – D.R.D.P. Ia şi în calitate de autoritate contractantă şi la cuprinsul convenţiei nr. 14259 din data de 25 august 2005 încheiată între acelea şi părţi.
Nu este incident în litigiu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii", rezultând cu evidenţă, din considerentele sentinţei atacate cu calea extraordinară de atac a recursului, că hotărârea în cauză cuprinde menţiunile indicate expres de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., anume motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Este necontestat, în speţă, că între părţi a intervenit contractul de execuţie de lucrări nr. 12 din data de 10 februarie 2004 având ca obiect executarea, finalizarea şi întreţinerea lucrărilor la obiectivul „covor asfaltic şi semnalizare rutieră pe DN 17 A Km. 0 + 000 + 9 + 200, 9 + 600 + 40 + 590, 42 + 480 + 68 + 200, 72 + 800 + 83 + 315" şi contractul de execuţie de lucrări nr. 4 din data de 30 ianuarie 2004 având ca obiect executarea, finalizarea şi întreţinerea lucrărilor la obiectivul "covor asfaltic, îmbrăcăminţi asfaltice cilindrate executate la cald pe DN 2 H Km. 0 + 000-12 + 070 şi Km. 17 + 350-44 + 600" şi că, urmare executării de către recurent a lucrărilor contractante, au fost emise factura nr. 3192817 din 11 aprilie 2005 în valoare de 65.636,07 lei, factura nr. 3192819 din 11 aprilie 2005 în valoare de 17.409,66 lei, factura nr. 3192825 din 11 aprilie 2005 în valoare de 91.210,55 lei, factura nr. 3192827 din 11 aprilie 2005 în valoare de 19.847,74 lei, factura nr. 3192828 din 11 aprilie 2005 în valoare de 19.003,49 lei şi factura nr. 3192820 din 11 aprilie 2005 în valoare de 17.783,66 lei, care nu au fost onorate la plată de către pârâte în termen de maximum 90 de zile de la data înregistrării facturii la sediul achizitorului, potrivit prevederilor art. 18.2 din contractele de executare de lucrări. Ulterior scadenţei plăţilor, între părţi a intervenit Convenţia nr. 14259 din data de 25 august 2005 prin care, având în vedere prevederile HG nr. 726/2005 privind autorizarea C.N.A.D.N.R. SA de a emite bilete la ordin în favoarea unor creditori ai companiei şi scrisoarea de confort nr. 183718 din 20 iulie 2005 emisă de M.T.C.T. și M.F.P. în anexa căreia SC S.U. SRL Podul Turcului se regăseşte ca vând dreptul să beneficieze de bilete la ordin în sumă totală de 138.483.746 lei sumă eşalonată la plată în 10 rate trimestriale, s-a convenit că sumele datorate de pârâte nedecontate până la data încheierii convenţiei să fie achitate pe baza biletelor la ordin emise în baza HG nr. 726/2005 în conformitate cu anexa la scrisoarea de confort nr. 183718/2005 fără ca aceasta să modifice prevederile contractuale referitoare la modalităţile de plată şi termenele de plată prevăzute în contractele enumerate şi s-a stabilit că pentru toate sumele datorate de pârâte rămân aplicabile clauzele din contracte. S-a probat în cauză că sumele cu titlu de principal datorate reclamantei, în temeiul contractelor de executare de lucrări nr. 12 din 10 februarie 2004 şi nr. 4 din 30 ianuarie 2004, au fost onorate la plată de pârâtă, potrivit ratelor trimestriale convenite prin convenţia nr. 14259 din 25 august 2005, în perioada 1 septembrie 2006 - 1 decembrie 2008.
Potrivit clauzei de la art. 22.2 din contractele de executare de lucrări nr. 12 din 10 februarie 2004 şi nr. 4 din 30 ianuarie 2004, plata de penalităţi, în cuantum de 0,06 % pe zi de întârziere din suma neachitată, calculată până la data efectuării plăţii, este condiţionată de neonorarea, cu rea credinţă, de către achizitor, în mod nemotivat a facturilor, la expirarea perioadei prevăzute la clauza 18.3 (104 zile de la data înregistrării facturii la sediul achizitorului). Or, reaua credinţă a pârâtelor este indiscutabil exclusă, atâta vreme cât emiterea HG nr. 726/2005, a scrisorii de confort nr. 183718 din 20 iulie 2005 şi a convenţiei nr. 14259 din 25 august 2005 au fost justificate tocmai de situaţia economică precară a pârâtelor, caracterizată de lipsa disponibilităţilor financiare necesare onorării plăţii datoriilor contractate.
Prin urmare, interpretarea corectă a clauzelor de la art. 22.2 din contractele de executare de lucrări nr. 12 din 10 februarie 2004 şi nr. 4 din 30 ianuarie 2004 încheiate între părţi şi a clauzelor din convenţia nr. 14259 din 25 august 2005 este aceea în sensul că pârâtele, nefiind de rea credinţă, nu datorează penalităţi de întârziere la plată. În consecinţă, soluţia instanţei de fond de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii reclamantei este legală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii.
Faţă de cele mai sus arătate, nefiind operant în cauză nici unul din motivele de recurs indicate de reclamantă, prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, astfel că se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC S.U. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1081 din data de 2 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ, în dosarul nr. 33898/3/2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC S.U. SRL Bacău împotriva sentinţei 1081 din data de 2 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1412/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1436/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
