ICCJ. Decizia nr. 1481/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1481/2011
Dosar nr. 10598/3/2009
Şedinţa publică din 11 martie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC I. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.M. Bucureşti, anularea deciziei nr. 293 din 11 septembrie 2008 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă, înregistrată la A.F.P. Sector 3 Bucureşti sub nr. 15155 din 05 iunie 2008, completată prin adresa înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. 35787 din 21 iulie 2008.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Decizia contestată s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de SC I. SA împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală sub nr. 191 din 25 aprilie 2008, până la pronunţarea unei soluţii pe latură penală, ca urmare a sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 3, de către D.G.F.P.M. Bucureşti, cu privire la cercetarea existenţei infracţiunii prevăzute de art. 3021 si art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ si fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1511 din 21 aprilie 2009, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal.
2. Hotărârea Curţii de ape.
Prin sentinţa nr. 545 din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că actul administrativ-fiscal supus controlului instanţei de contencios administrativ nu prezintă elemente de nelegalitate, prezumţia de legalitate nefiind răsturnată în cauză, caracterul legal al actelor administrativ-fiscale rezultând din obligativitatea emiterii lor pe baza şi în conformitate cu legea în vigoare, în considerarea unei situaţii de fapt corect stabilite.
conform prevederilor art. 214 C. proCod Fiscal, în cursul soluţionării contestaţiei organul competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, în cazul în care organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă; când soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi, iar la cererea părţii, dacă sunt motive întemeiate, organul de soluţionare competent trebuie să stabilească şi un termen până la care se suspendă procedura [alin. (2) al aceluiaşi articol].
Referitor la primele două măsuri de suspendare, acestea pot dura până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [art. 214 alin. (3)], aşadar durata suspendării neputând fi stabilită a priori de organul de soluţionare a contestaţiei.
În ce priveşte cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei prevăzut de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal, prima instanţă a reţinut că legea impune o sesizare a organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, făcută de către organul care a efectuat activitatea de control, iar constatarea infracţiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, cerinţe care apreciază că sunt îndeplinite în cauză.
În speţă, A.F.P. Sector 3, organul care a efectuat activitatea de control, a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 3 în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni, având ca latură materială modalitatea de calcul, declarare şi virare la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiilor de asigurări sociale datorate de angajator şi asiguraţi pentru perioada ce a făcut obiectul şi al controlului fiscal; dacă ar fi constatată de organele în drept, infracţiunea ar avea o înrâurire deosebită asupra soluţionării cauzei, întrucât ar atrage incidenţa prevederilor art. 91 alin. (3) C. proCod Fiscal, ce instituie un termen de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale, mai mare decât cel general, de 5 ani, şi anume unul de 10 ani, aplicabil în cazul în care obligaţia fiscală rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut faptul că întrucât aspectul principal care trebuie dezlegat de organul fiscal în cadrul soluţionării contestaţiei este dat de împlinirea sau nu a termenului de prescripţie prevăzut de art. 91 C. proCod Fiscal, este mai mult decât evidentă înrâurirea constatării infracţiunii cu care a fost sesizat organul în drept asupra soluţiei în contestaţia administrativ fiscală, având în vedere că organul de soluţionare a contestaţiilor nu poate să se pronunţe asupra împlinirii termenului decât după pronunţarea unei soluţii pe latură penală de către organele în drept, ţinând seama de termenul special de prescripţie.
3. Recursul declarat în cauză
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a solicitat modificarea ei în sensul admiterii acţiunii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a încadra în drept motivele de recurs.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă nu a ţinut seama, la pronunţarea hotărârii, de faptul că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea contestaţiei. Mai precis, recurenta-reclamantă a arătat că simpla afirmaţie privind sesizarea parchetului în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii nu este de natură să determine menţinerea deciziei de suspendare, fiind necesar a se solicita probe în sensul că în cauză a început urmărirea penală.
A mai arătat că autoritatea fiscală şi-a exercitat drepturile cu rea-credinţă, suspendarea soluţionării contestaţiei fiind rezultatul unui abuz de drept menit să eludeze termenele imperative de prescripţie şi să acopere propria neglijenţă a organului fiscal.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, instanţa de fond reţinând în mod corect legalitatea deciziei administrative.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal, autoritatea fiscală competentă poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea contestaţiei, atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Legea nu impune, aşadar, condiţia începerii urmăririi penale, ci existenţa unei sesizări a organului de urmărire penală competent, cerinţă îndeplinită în speţă, prin adresa nr. 891783 din 25 august 2008 a A.F.P. sector 3 – Serviciul inspecţie fiscală persoane juridice, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 cu nr. 2539 din 27 iulie 2008.
Este adevărat că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei administrative poate evalua demersul autorităţii fiscale şi din perspectiva modului în care aceasta şi-a exercitat dreptul de apreciere prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii măsurii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare.
Circumstanţele cauzei nu conturează însă o rea credinţă sau o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, în sensul celor susţinute de recurenta-reclamantă. Atât în Decizia nr. 293 din 11 septembrie 2008 a D.G.F.P.m. Bucureşti, cât şi, în considerentele sentinţei curţii de apel, sunt expuse detaliat şi convingător motivele pentru care, în speţă, constatarea infracţiunii ale cărei indicii au format obiectul sesizării ar avea o înrâurire deosebită asupra soluţionării cauzei, atrăgând un termen special de prescripţie prevăzut în art. 91 alin. (3) C. proCod Fiscal, derogatoriu de la cel general reglementat în art. 91 alin. (1), a cărui depăşire constituie motivul pe care se fundamentează contestaţia împotriva deciziei de impunere nr. 191 din 25 aprilie 2008.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 545 din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1472/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1483/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
