ICCJ. Decizia nr. 1576/2011. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1576/2011
Dosar nr. 905/2/2006
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC B.D.M. SA Baia Mare a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.C.C., anularea, în parte, a deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 a Plenului pârâtului, privind dispoziţiile referitoare la reclamantă, iar în subsidiar, reducerea amenzii contravenţionale aplicate, raportând-o la criteriile legale de individualizare a sancţiunii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia menţionată s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 21/1996 ca urmare a pretinsei înţelegeri verticale cu SC W.R.P.Z. SRL, având ca obiect fixarea concertată în mod direct, a preţurilor de revânzare a produselor W., reclamanta primind o amendă contravenţională de 679378,08 RON, iar pe tot parcursul investigaţiei şi al observaţiilor, dreptul său la apărare a fost ştirbit prin invocarea unor dispoziţii legate de procedura specifică a Legii nr. 21/1996, fiindu-i, totodată, îngrădit accesul la întregul material probator.
La termenul din 22 februarie 2006 reclamanta a formulat cerere precizatoare solicitând, în principal, anularea deciziei şi exonerarea de plata amenzii, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul diminuării amenzii, arătând că amenda nu poate depăşi maximul general de 100.000 lei prevăzut de OG nr. 2/2001.
Prin întâmpinare, pârâtul C.C., a solicitat respingerea acţiunii, arătând că în cazul înţelegerilor care au ca obiect restrângerea libertăţii cumpărătorului, nu trebuie să se demonstreze efectul asupra concurenţei.
Prin sentinţa nr. 2154 din 22 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională ca neîntemeiată şi a admis în parte acţiunea precizată de reclamanta SC B.D.M. SA, în contradictoriu cu pârâtul C.C.
Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a modificat, în parte, Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005 a C.C., în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în sensul că a redus amenda de la 679.327,08 lei la 339.663,54 lei (RON), menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei contestate în privinţa reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională este nefondată, întrucât există probe care dovedesc, fără echivoc, caracterul continuu al faptelor contravenţionale reţinute în sarcina reclamantei SC B.D.M. SA Baia Mare, pe întreaga perioadă 2000 - 2004, iar argumentele în sens contrar, invocate de reclamantă, nu au fundamente probatorii.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că nu poate fi reţinută nici susţinerea reclamantei, potrivit căreia se aplică legea concurenţei în forma iniţială, întrucât momentul epuizării contravenţiei este ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 121/2003.
În ceea ce priveşte Documentul 18 - anexă la raportul de investigaţie care conţine liste cu distribuitorii, teritorii, clienţi alocaţi şi discounturi, instanţa de fond a reţinut că W. a menţionat în Obiecţiunile la Raportul de investigaţie că acesta a fost emis în anul 2004, această menţiune infirmând susţinerea conform căreia documentul datează din anul 2001, fiind vorba despre o declaraţie făcută de W.
A mai arătat Curtea de Apel Bucureşti că existenţa documentului intitulat „Politica de Vânzări" aflat în strânsă legătură cu clauza de preţ de la art. 3 din contractul de distribuţie, fost dovedit cu menţiunile din actele adiţionale încheiate în anii 2001 - 2004 şi atestă săvârşirea faptelor anticoncurenţiale până în septembrie 2004.
Referitor la fondul cauzei, întrucât „Politica de Vânzări" a continuat să se aplice şi ulterior datelor indicate de reclamantă ca reprezentând încetarea aplicării prevederilor sale, a constatat că pe întreaga perioadă de derulare a contractelor de distribuţie, ale căror prevederi erau completate prin „Politica de Vânzări", W. şi distribuitorii săi, între care şi reclamanta SC B.D.M. SA, au practicat o alocare stricta a clienţilor.
Totodată, instanţa de fond a apreciat că, având în vedere cota mare de piaţă deţinută de W., de peste 90 %, precum şi faptul că guma de mestecat nu reprezintă un produs care să prezinte particularităţile celor pentru care se poate justifica o alocare a clienţilor, această practică a W. şi a distribuitorilor săi reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c).
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că sunt neîntemeiate criticile formulate de reclamantă în privinţa celor două ordine de investigaţie emise în cauză, întrucât, pe de o parte, nu pot fi reţinute apărările în sensul că investigaţia autorităţii de concurenţă ar privi doar faptele societăţii W., fiind evident că aceasta nu putea încheia o înţelegere cu ea însăşi, iar pe de altă parte, investigaţia a fost declanşată şi ca urmare a notificării depuse de W. cu privire la exceptarea individuală de la prevederile art. 5 din aceeaşi lege, dispensă care privea şi contractul de distribuţie pe care reclamanta SC B.D.M. SA l-a încheiat cu W.
Referitor la concluziile raportului de expertiză, prima instanţă a reţinut că aceste concluzii ar fi prezentat caracter ştiinţific şi aptitudinea de a răsturna situaţia de fapt reţinută prin Decizia contestată doar în ipotezele în care, pe de o parte, pornind de la elementele obligatorii impuse de prezenta speţă, expertul ar fi relevat elemente de fapt, fundamentate pe probe, de natură să contureze o situaţie de fapt contrară, iar, pe de altă parte, ar fi avut în vedere specificul pieţelor geografice pe care au acţionat reclamanta şi ceilalţi distribuitori în perioada de referinţă.
În ceea ce priveşte obiectivul III din expertiza, instanţa de fond a apreciat că discounturile din „Politica de vânzări" difereau în funcţie de canalul de distribuţie folosit, astfel că volumul discounturilor în vânzări diferă de la distribuitor la distribuitor nu datorita unei politici diferite de acordare a lor, ci datorită dispersiei inegale a magazinelor de dimensiuni diferite în judeţele in care distribuitorii îşi desfăşoară activitatea.
Concluzionând, instanţa de fond a constatat că sunt întemeiate susţinerile reclamantei referitoare la greşita individualizare a sancţiunii aplicate doar în ceea ce priveşte nereţinerea circumstanţei atenuante, constând în faptul că nu a mai fost sancţionată anterior pentru încălcarea prevederilor legislaţiei în domeniul concurenţei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs C.C. şi SC B.D.M. SA Baia Mare.
Recurenta SC B.D.M. S.A a formulat următoarele critici împotriva sentinţei instanţei de fond:
- în mod greşit, la aprecierea materialului probator existent în cauză, a fost înlăturat raportul de expertiză contabilă, prin care s-a stabilit că discounturile acordate de distribuitori erau diferite de cele prevăzute în „Politica de Vânzări". Prima instanţă a înlăturat în mod greşit raportul de expertiză contabilă, deşi acesta a fost întocmit cu respectarea tuturor cerinţelor procedurale prevăzute pentru acest mijloc de probă şi conţine date corecte şi concluzii valabile din punctul de vedere al realităţii economice;
- instanţa a apreciat în mod greşit că Documentul 18 datează din anul 2004, ignorând probele din care rezultă că acest înscris este imposibil să fi fost întocmit după anul 2001;
- prima instanţă a interpretat eronat prevederile art. 3 din contractele de distribuţie, apreciind că acestea ar avea un caracter anticoncurenţial. Potrivit art. 3 din contractele de distribuţie încheiate de W.R. cu distribuitorii săi „preţul la care furnizorul livrează produsele distribuitorului va fi cel recomandat in Anexa 2".
Distribuitorul este obligat să vândă produsele W. la un preţ ce se încadrează în limitele de preţuri recomandate si acceptate de Furnizor, preţuri prevăzute în Anexa 2."
Din punctul de vedere al interpretării literale a textului enunţat mai sus, rezultă că art. 3 alin. (2) din Contract stabileşte nişte preţuri de revânzare recomandate de Furnizor (W.R.) pentru fiecare produs în parte. Sintagma „se încadrează în limitele de preţuri" se referă în mod indubitabil la nivelul maxim la care produsele pot fi revândute de către distribuitori. Cu alte cuvinte, distribuitorii, în funcţie de cerere şi ofertă, precum şi în funcţie de propriile interese economice erau îndreptăţiţi să stabilească preţurile de revânzare către clienţii en detail, cu recomandarea ca aceste preţuri să nu depăşească limita maximă acceptată de furnizor.
- cu privire la termenul de prescripţie al aplicării sancţiunii, instanţa de fond a aplicat greşit legea, având în vedere că fapta sancţionată de C.C. este o faptă continuă, ce a încetat la data de 13 februarie 2002 (iar nu în anul 2004) şi legea aplicabilă era Legea nr. 21/1996 în forma în vigoare înainte de OUG nr. 121/2003, termenul de prescripţie fiind prevăzut, la acea dată, de OG nr. 2/2001;
- prima instanţa a interpretat greşit prevederile art. 5 din Legea nr. 21/1996, întrucât a reţinut că faptele săvârşite de B.D.M. cu W. sunt înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect. Recomandarea privind preţurile de revânzare a fost în sensul ca aceste preţuri să nu depăşească limita maximă acceptată de furnizor, preţurile maximale necontravenind art. 5 din Legea nr. 21/1996, cu excepţiacazului în care conduc la stabilirea unui preţ uniform de către distribuitori (împrejurare ce nu a fost dovedită).
Totodată, Politica de vânzări nu reprezintă un acord, ci un act unilateral emis de W.R., având un caracter de recomandare.
În ceea ce priveşte presupusa faptă a W.R. de a practica, împreună cu distribuitorii, inclusiv cu B.D.M., o alocare strictă, teritorială a clienţilor, aceasta nu reprezintă o faptă anticoncurenţială, nefiind dovedită fapta ca atare şi nici efectele anticoncurenţiale.
- prima instanţă a interpretat greşit Legea nr. 21/1996, reţinând că în cauză mecanismul de individualizare a sancţiunii aplicate B.D.M. a fost corect. Astfel, nu au fost dovedite efectele anticoncurenţiale ale faptelor reţinute, iar cota de piaţă a contravenientului şi cifra de afaceri a acestuia au fost greşit reţinute, data corectă a încetării faptei continue fiind 2001, dată la care trebuia raportată cifra de afaceri. Totodată, au fost omise circumstanţe atenuante hotărâtoare pentru aplicarea unei sancţiuni mai mici, respectiv: existenţa unei îndoieli rezonabile a agentului economic privind caracterul concurenţial al comportamentului restrictiv şi inexistenţa unor măsuri sancţionatorii anterioare pe piaţa gumei de mestecat, comportamentul concurenţial al B.D.M. prin nerespectarea, în repetate rânduri a Politicii de vânzări, încetarea faptei înainte de investigaţia C.C., imposibilitatea continuării activităţii societăţii în cazul aplicării amenzii în cuantumul actual.
În drept, recurenta şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Pârâtul C.C. a susţinut în recursul său că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive respectiv argumente:
- în mod greşit instanţa de fond a stabilit că prin Decizia atacată s-a făcut o greşită individualizare a sancţiunii aplicate (amendă) în baza Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 56 din Legea concurenţei nr. 21/1996. Astfel, după evaluarea circumstanţelor incidente în cauză, s-a ajuns ca SC B.D.M. SA să i se aplice, prin Decizia nr. 224/2005, o amendă de 0,8 % din cifra de afaceri înregistrată în anul anterior sancţionării, cu mult sub cuantumul precizat în Instrucţiunile privind individualizarea amenzii şi cu mult sub limita maximă a amenzii, de până la 10%, prevăzută la art. 51 din aceeaşi lege;
- în mod nejustificat s-a reţinut, ca circumstanţă atenuantă care să conducă la reducerea cu 50 % a amenzii aplicate, împrejurarea că SC B.D.M. SA nu ar mai fi fost sancţionată anterior pentru încălcarea procedurilor legislaţiei în materia concurenţei în condiţiile în care, prin Decizia nr. 17 din 24 octombrie 1997 C.C. a constatat şi a sancţionat cu amendă contravenţională încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Legea concurenţei nr. 21/1996 de către SC K.J.S.R. SA şi distribuitorii săi, printre care şi SC B.D.M. Baia Mare, judeţul Maramureş (denumirea anterioară a SC B.D.M. SA Baia Mare);
- unele din argumentele reţinute de instanţa de fond ca reprezentând „alte circumstanţe atenuante" conform tezei finale a pct-ului IV din Instrucţiunile privind individualizarea amenzilor sunt nefondate. Astfel, nu se poate reţine „existenţa unor indicii temeinice de natură a arăta că, pe viitor, contravenienta îşi va conforma conduita cerinţelor legii" invocându-se pentru aceasta, expertiza contabilă, expertiză ce a avut ca obiectiv analiza preţurilor practicate de societate în perioada 2000 – 2004, pentru a stabili în ce măsură preţul prevăzut în contractele de distribuţie a funcţionat sau nu ca un preţ fix. Totodată, circumstanţa „rolului redus" pe care l-a avut SC B.D.M. SA în săvârşirea faptei, în sensul că nu aceasta a fost iniţiatoarea înţelegerii, ci SC W., este un element ce a fost deja avut în vedere de C.C. prin diferenţierea sancţiunilor aplicate acestor societăţi şi, respectiv, reducerea cu 10 % faţă de nivelul de bază a amenzii aplicate SC B.D.M. SA De asemenea, în mod greşit a fost reţinut argumentul „contextului economic specific, caracterizat printr-un anumit grad de recesiune", această împrejurare - valabilă, eventual, la data judecării cauzei (anul 2009) – neexistând la data emiterii deciziei atacate, respectiv anul 2005.
În drept, din punct de vedere procedural, recurentul şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi criticile formulate de recurenta SC B.D.M. SA, Înalta Curte constată că recursul formulat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, în mod corect instanţa de fond nu a ţinut seama de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, deoarece aceste concluzii cuprind interpretări subiective ale expertului, fiind ignorată împrejurarea că volumul discounturilor în vânzări era diferit de la distribuitor la distribuitor nu datorită unei politici diferite de acordare a lor, ci datorită dispersiei inegale a magazinelor de dimensiuni diferite în judeţele în care distribuitorii îşi desfăşoară activitatea. Totodată, raportul de expertiză a preluat, aproape în totalitate, conţinutul raportului de expertiză efectuat într-un dosar similar (nr. 979/2/2006 cazul W.) şi menţionează facturi fiscale emise, în perioada 2001 – 2004, enumerate într-o anexă ce nu poartă vreo semnătură sau ştampilă pentru conformitate. De asemenea, expertul se pronunţă în mod repetat cu privire la inexistenţa unei înţelegeri între agenţii economici, apreciere ce excede obiectivului expertizei, fiind o problemă de fond, ce nu poate fi soluţionată decât pe baza analizei întregului material probator, existent la dosar, atribuţie ce revine instanţei.
În ceea ce priveşte Documentul 18 (anexă la raportul de investigaţie), contestat de recurenta reclamantă tocmai pentru că face dovada, alături de alte probe, că Politica de vânzări W. a fost implementată şi respectata de distribuitorii acestuia, trebuie menţionat ca acesta conţinea liste cu distribuitori, teritorii, clienţi alocaţi şi discounturi aplicabile pe tipuri de clienţi.
Prin prezentul recurs, recurenta reclamantă reluând argumentele invocate în faţa instanţei de fond, susţine că afirmaţiile pe care W. Ie-a făcut în Observaţiile la Raportul de investigaţie, în sensul că acest document a fost întocmit în anul 2004, „s-au datorat unei erori de fapt, descoperită ulterior, fapt pentru care au fost administrate în faţa primei instanţe probe din care rezultă în mod indubitabil faptul că Documentul 18 a fost întocmit în anul 2001".
Fata de aceste afirmaţii ale recurentei - reclamante trebuie menţionat ca Documentul 18 emana de la W., acesta fiind cel care a declarat în Observaţiile la Raportul de investigaţie, că „a fost întocmit în anul 2004". Prin urmare, W. era cel mai în măsură să demonstreze această „eroare de fapt", invocată de recurenta reclamantă în prezenta cauză, întrucât W. a fost atât autorul documentului, cat şi cel al afirmaţiei că acesta a fost întocmit în anul 2004.
Or, faţă de aceste aspecte trebuie menţionat ca W. nu a demonstrat în faţa instanţei de fond, atunci când a solicitat la rândul său anularea Deciziei nr. 224/2005, eroarea de fapt cu privire la acest document, atât instanţa de fond cât şi instanţa de recurs menţinând ca legală şi temeinica Decizia nr. 224/2005, prin care s-a constatat şi sancţionat o înţelegere intre W. şi distribuitorii săi.
Prin cea de-a treia critică formulată de recurentă se invocă faptul că instanţa de fond a interpretat greşit clauza de la art. 3 din contractul de distribuţie. Contrar susţinerilor recurentei – reclamante, prin art. 3 din contractele de distribuţie încheiate de W. cu distribuitorii săi, în anii 2000 – 2004, nu se stabilea o limită maximă recomandată a preţurilor de revânzare. Astfel, potrivit art. 3 din contract: „Distribuitorul (în cauza SC B.D.M. SA n.n.) este obligat să vândă produsele W. la un preţ ce se încadrează în limitele de preturi recomandate şi acceptate de Furnizor, preturi prevăzute in anexa 2" (anexa care conţinea listele de preţuri, care se transmiteau periodic distribuitorilor).
Referitor la motivul de recurs privind prescripţia aplicării sancţiunii se constată că reclamanta - recurentă nu a reuşit să facă dovada încetării faptei la o altă dată decât septembrie 2004, dată la care clauza anticoncurenţială de la art. 3 a fost modificată prin act adiţional la contractul de distribuţie, iar în raport de această dată (a epuizării faptei), instanţa de fond a identificat corect legislaţia aplicabilă, respectiv Legea concurenţei, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 121/2003,
În ceea ce priveşte greşita interpretare a art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 cu privire la caracterul anticoncurenţial al comportamentului SC B.D.M. SA recursul este, de asemenea, nefondat. Astfel, instanţa de fond a interpretat corect atât textul în sine al clauzei contractuale de la art. 3 din contractul de distribuţie iniţial, cât şi modificarea acestei clauze, operată în septembrie 2004, precum şi documentul Politica de Vânzări. Aşa cum s-a arătat deja, art. 3 din contractul de distribuţie reglementa un preţ fix, la care recurenta – reclamantă vindea produsele către clienţii finali, în baza unor liste de preţuri transmise periodic de furnizorul W. şi care conţineau un singur preţ (nu limite de preţ); modificarea acestei clauze s-a făcut abia în septembrie 2004.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante cu privire la lipsa unui acord intre distribuitori si W. de a aplica Politica de vânzări, se observa din probele existente la dosar faptul ca, pe de o parte distribuitorii erau vigilenţi in privinţa modului in care erau respectate prevederile „Politicii de Vânzări", existând repetate sesizări ale unor distribuitori către W. cu privire la alţi distribuitori care încalcă politica, fiind solicitata sancţionarea acestora, iar pe de alta parte W. acţiona conform regulilor stabilite prin Politica de vânzări, aplicând sancţiuni acelor distribuitori care nu respectau aceasta politica.
Referitor la obiectul înţelegerilor, recurenta a contestat şi existenţa obiectului privind împărţirea pieţelor de desfacere şi alocarea clienţilor [(interzisă de art. 5 alin. (1) lit. c)] Alocarea clienţilor a fost, în mod corect, reţinută de instanţă în baza documentului intitulat „Politica de vânzări" şi a probelor din care rezultă că distribuitorii au agreat şi au contribuit la aplicarea Politicii de vânzări W., aceştia solicitând alocarea clienţilor conform politicii de vânzări, inclusiv prin adrese de corespondenţă. În ceea ce o priveşte pe reclamantă, acesteia îi sunt direct opozabile prevederile din Actele adiţionale la contractul de distribuţie, încheiate în anul 2003 şi 2004, care fac referire la „clienţii alocaţi".
Referitor la legalitatea declanşării investigaţiei C.C. în ceea ce o priveşte, criticile recurentei sunt nefondate, existând în acest sens Ordinul nr. 384/2004, modificat prin Ordinul nr. 206/2005, prin care Preşedintele C.C., în temeiul art. 26 lit. a) şi art. 34 lit. b) şi c) din aceeaşi lege, a dispus deschiderea unei investigaţii având ca obicei posibila încălcare a prevederilor art. 6 din lege de către W. şi ale art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege de către W. şi partenerii săi contractuali, precum şi verificarea îndeplinirii condiţiilor legale stabilite în art. 5 alin. (2) pentru acordarea dispensei privind contractele de distribuţie a produselor W., încheiate de acesta din urmă cu reţeaua sa de distribuitori, între care şi reclamanta SC B.D.M. SA.
În fine, deşi recurenta - reclamantă enumeră o serie de aspecte pe care le consideră ca având valoare de circumstanţe atenuante, nici una dintre acestea nu constituie motiv temeinic pentru a determina diminuarea cuantumului amenzii. Astfel, este lipsit de relevanţă faptul că pe piaţa gumei de mestecat nu s-a mai aplicat nici o amendă în trecut, iar reclamanta nu a reuşit să probeze în vreun fel faptul că ar fi existat o îndoială rezonabilă din partea sa cu privire la caracterul contravenţional al faptelor sale. Totodată, este neîntemeiată susţinerea că reclamanta ar fi încetat faptele înainte de declanşarea investigaţiei C.C., schimbarea clauzei de la art. 3 din contract intervenind în anul 2004, cu scopul de a se obţine o dispensă de la C.C.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. Proc. civ., recursul recurentei - reclamante urmează a fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul formulat de C.C., acesta este întemeiat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Prin recursul său pârâtul C.C. vizează, în esenţă, greşita aplicare de către instanţa de fond a unei circumstanţe atenuante suplimentare, ce a condus la aplicarea unei reduceri cu 50 % a amenzii aplicate prin Decizia atacată.
Astfel, instanţa de fond a reţinut ca circumstanţă atenuantă împrejurarea că reclamanta nu a mai fost sancţionată anterior pentru încălcarea prevederilor legislaţiei concurenţei şi a încadrat această circumstanţă la teza finală a pct-ului IV al Instrucţiunilor privind individualizarea amenzilor, taxă care face referire la „alte" circumstanţe atenuante, pe lângă cele enumerate exemplificativ şi sunt definite ca „stări, situaţii, împrejuri (.) care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a autorului".
În raport de elementele de fapt ale cauzei, Înalta Curte apreciază că, în mod neîntemeiat a fost reţinută această circumstanţă, pentru mai multe considerente:
- prin Decizia nr. 17/1997 referitoare la încălcarea prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996, C.C. a constatat şi a sancţionat cu amendă contravenţională încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Legea concurenţei de către SC K.J.S.R. SA şi distribuitorii săi, printre care şi SC B.D.M. Baia Mare (judeţul Maramureş), în prezent SC B.D.M. SA;
- rolul pe care SC B.D.M. SA l-a avut în cadrul înţelegerii anticoncurenţiale a fost deja evaluat şi avut în vedere de către C.C. la individualizarea amenzii, atunci când a redus cu 10 % nivelul de bază al amenzii aplicate SC B.D.M. SA, în considerarea circumstanţei atenuante constând în „rolul exclusiv pasiv în privinţa încălcării" (prin raportare la rolul lui W. de iniţiator al înţelegerii);
- raportat la impactul faptei anticoncurenţiale asupra pieţei, în mod greşit s-a reţinut că acesta ar fi minor, din moment ce piaţa relevantă este cea naţională, iar gravitatea şi durata încălcării au fost stabilite ca fiind de nivel mediu;
- contextul economic specific, caracterizat prin recesiune nu putea fi reţinut la momentul aplicări sancţiunii (anul 2005), acesta fiind valabil, eventual, la momentul judecăţii cauzei, respectiv anul 2009.
Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 224/2005 a C.C., printr-o corectă evaluare a circumstanţelor incidente în cauză, s-a ajuns ca SC B.D.M. SA să i se aplice o amendă de 0,8 % din cifra de afaceri înregistrată în anul anterior sancţionării, deşi nivelul de bază al amenzii, potrivit Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 56 din Legea concurenţei, se situează în procentul cuprins între 2 şi 4 % din cifra de afaceri a contravenientului, în cazul unor fapte de gravitate şi durat medie, cum este cazul în speţă.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1), (2) şi (3), Înalta Curte va admite recursul formulat de C.C., modificând sentinţa instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii formulate de SC B.D.M. SA având ca obiect anularea Deciziei nr. 224/2005 a C.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.C. împotriva Sentinţei civile nr. 2154 din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în parte, în sensul că respinge în tot acţiunea reclamantei.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.D.M. SA Baia Mare prin Administrator Judiciar B.L. împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1490/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1653/2011. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
