ICCJ. Decizia nr. 1850/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul K.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. revocarea Ordinului nr. 121 din 1 noiembrie 2010 emis de pârâtă și repunerea sa în funcția de director coordonator adjunct M.P.M. al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 1128 din 25 mai 2009, emis de către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a fost numit în funcție de director coordonator adjunct al A.J.O.F.M. Timiș, în temeiul dispozițiilor O.U.G. 37/2009. La aceeași dată 25 mai 2009 s-a încheiat Contractul de Management nr. 113 din 25 mai 2009, cu o valabilitate de 4 ani,în baza aceluiași ordin.
A mai arătat reclamantul că în data de 01 aprilie 2010, a fost emis, comunicat și adus la cunoștința sa Ordinul nr. 121, emis de către A.N.O.F.M., prin care i se învedera faptul că s-a constatat încetarea exercitării funcției în cauză, pe motivația că O.U.G nr. 105/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629 din 03 decembrie 2009.
A mai considerat reclamantul că actul administrativ care a stat la baza acestei încetări a exercitării funcției este nelegal.
2. Hotărârea pronunțată de Curtea de apel
Prin sentința nr. 490 din 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara a admis în parte acțiunea reclamantului K.P., a anulat ca nelegal Ordinul nr. 121 din 1 martie 2010 emis de pârâtă, a respins în rest acțiunea și a respins cererea reclamantului pentru cheltuieli de judecată ca nedovedită.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:
Potrivit Ordinului nr. 1128 din 25 mai 2009 emis de pârâta A.N.F.O.M, reclamantul a fost numit, începând cu 25 mai 2009 ca director coordonator adjunct la Direcția managementul Pieței Muncii din cadrul A.J.O.F.M. Timiș, conform art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009 arătându-se la art. 2 și art. 3 din ordin, că funcția prevăzută la art. 1 se exercită în baza contractului de management, iar la art.4 se dispune că pe perioada executării acelui contract, persoana se supune unor dispoziții din Legea nr. 188/1999.
La data de 7 octombrie 2009, prin decizia art. 1257, C.C.R. a declarat neconstituțională legea pentru aplicarea O.U.G. nr. 37/2007, în temeiul căreia a fost numit reclamantul pe funcția din litigiu și drept urmare, pârâta a emis ordinul nr. 121 din 1 martie 2010 prin care a menționat la art. 32, că începând cu data de 1 martie 2010 se constată încetarea exercitării de către domnul K.P., a funcției de director coordonator adjunct al Direcției Managementul Pieței Muncii din cadrul Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, ca urmare a încetării efectelor juridice, potrivit legii, a dispozițiilor constatate a fi neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629 din 03 decembrie 2009.
Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul a fost în concediu medical pe perioada 1 noiembrie 2010 și până la 31 noiembrie 2010.
A reținut Curtea că pârâta a emis ordinul atacat în cauză în intervalul când reclamantul a fost în concediu medical, astfel că este nelegal sub acest aspect.
în ceea ce privește cererea pentru repunerea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii Ordinului nr. 121/2009, s-a reținut că urmare a declarării ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009, funcția de director coordonator adjunct, pentru persoane fără calitate de funcționar public conform Legii nr. 188/1999, nu mai există.
3. Cererea de recurs
împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă , invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 3041C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.
In motivarea căii de atac se arată, în esență, că Ordinul nr. 121 din 01 martie 2010 a fost emis în temeiul dispozițiilor legale în vigoare, solicitând astfel instanței să se constate că cererea reclamantului referitoare la anularea ordinului este netemeinică și nelegală.
4. Hotărârea instanței de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
în cauză este necontestat faptul că ordinul prin care a fost numit reclamantul - intimat, nr. 1128 din 25 mai 2009 din 25 mai 2009, în funcția de director coordonator, a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.
O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe.
In cadrul controlul a priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice.
Așa cum s-a arătat și în decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
în ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conține aceleași soluții legislative.
în speță, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată de asemenea neconstituțională.
înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut.
însă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale.
Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.
în principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate în Constituție.
în situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul, în baza delegării legislative, poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.
în ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management.
Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.
înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control a priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.
Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.
Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.
In același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, iar în Decizia nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999 atunci când se face o analiză a efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, s-a precizat că "lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență).
In consecință, în baza art. 312 și art. 3041C. proc. civ., s-a admis recursul și s-a modificat hotărârea atacată în sensul că s-a respins în totalitate acțiunea reclamantei ca nefondată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2207/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1839/2011. contencios → |
|---|
