ICCJ. Decizia nr. 1951/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1951/2011
Dosar nr. 7918/2/2009
Şedinţa publică din 01 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC H.C. SRL Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul O.R.I. – D.I.M.B. anularea avizului nefavorabil 3304199/C.S. din 20 aprilie 2009, eliberat de către autoritatea pârâtă, prin care s-a respins cererea de acordare a autorizaţiei de muncă pentru cetăţeanul chinez Y.C. şi obligarea acestei autorităţi publice să emită autorizaţia de muncă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 1485 din 23 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei SC H.C. SRL Bucureşti şi a obligat pârâtul O.R.I. să emită autorizaţie de muncă pe numele cetăţeanului chinez Y.C.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut că pârâtul O.R.I. – D.I.M.B. a respins cererea reclamantei SC H.C. SRL Bucureşti de acordare a autorizaţiei de muncă pentru cetăţeanul chinez Y.C., cu motivarea că societatea nu desfăşoară în mod efectiv activitatea pentru care s-a solicitat această autorizaţie.
A mai reţinut că soluţia adoptată de autoritatea publică pârâtă a eludat dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 56/2007, întrucât nu a ţinut seama de faptul că reclamanta avea ca obiect de activitate comerţul cu ridicata, iar funcţia pentru care a solicitat pârâtului autorizaţia de muncă era aceea de „lucrător controlor final" ce face parte, potrivit nomenclatorului Clasificării Ocupaţiilor din România, din grupa de baza 5220 a „Vânzătorilor în magazine şi pieţe".
Astfel, funcţia de „lucrător controlor final" este specifică societăţilor ce au ca obiect de activitate de comerţ şi se integrează în cadrul profilului ocupaţional aprobat pentru lucrătorii operativi în magazine de tip supermarket, hypermarket, cash&carry şi constă în verificarea la ieşirea din magazin a corectitudinii facturii emise la casă în conformitate cu marfa şi împiedică părăsirea magazinului cu facturi neplătite.
În opinia instanţei de fond, refuzul pârâtei de eliberare a autorizaţiei de munca este nejustificat, pârâtul interpretând în mod restrictiv noţiunea de „lucrător controlor final".
3. Recursul pârâtei D.I.M.B.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.I.M.B., care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. f) şi art. 4 alin. (1) din OUG nr. 56/2007.
În concret, recurenta a precizat că societatea intimată îşi desfăşoară activitatea într-un stand în complexul comercial D.R., societatea având doar doi angajaţi.
În opinia recurentului, vânzarea şi rulajul mărfurilor comercializate de intimată nu se ridică la un nivel ce excede atribuţiilor unui vânzător, motiv pentru care nu se justifică necesitatea angajării unui lucrător controlor final.
Cât priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 56/2007, respectiv „angajatorul trebuie să desfăşoare efectiv activitatea pentru care solicită eliberarea autorizaţiei de muncă", recurentul a arătat faptul că justificarea încadrării cetăţenilor străini pe funcţia indicată de societate, adică cea de lucrător controlor final, trebuie să-şi găsească temeiul în corespondenţa dintre funcţia vacantată şi activitatea efectiv desfăşurată de societate, or tocmai lipsa acestei corespondenţe a fundamentat Decizia sa de respingere a cererii.
Aşa cum rezultă din practicaua prezentei decizii, în şedinţa publică din data de 01 aprilie 2011, cu ocazia dezbaterilor asupra cauzei, Înalta Curte a pus în discuţie motivul de ordine publică al necompetenţei materiale a instanţei de fond, în raport de rangul local al autorităţii emitente a actului administrativ contestat, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate acest motiv invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, competenţa instanţelor de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de două criterii:
- criteriul poziţionării autorităţii publice emitente a actului administrativ atacat (rangul autorităţii centrale sau locale);
- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.
În baza acestor criterii se stabileşte competenţa materială a soluţionării cauzelor între tribunal şi curtea de apel, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Litigiul de faţă are ca obiect contestaţia formulată împotriva adresei nr. 3304199/C.S. din 20 aprilie 2009, prin care O.R.I. –D.I.M.B. a comunicat refuzul de acordare a autorizaţiei de muncă pentru cetăţeanul chinez Y.C.
Pentru determinarea instanţei de contencios administrativ competentă să soluţioneze cauza în fond, operează criteriul poziţionării autorităţii publice emitente a actului administrativ atacat (rangul autorităţii centrale sau locale);
În speţă, actul prin care se comunică refuzul de emitere a autorizaţiei de muncă, adresa nr. 3304199/C.S. din 20 aprilie 2009, este emis de D.I.M.B. din cadrul O.R.I., autoritate publică locală (teritorială).
Potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale(..)".
Având în vedere rangul local al D.I.M.B., în calitate de emitent al actului contestat (adresa prin care se comunică refuzul de emitere a autorizaţiei de muncă), competenţa de soluţionare a cauzei în fond revine Secţiei de contencios administrativ a Tribunalului, iar în recurs, Secţiei de contencios administrativ a Curţii de apel, soluţie de principiu adoptată de Plenul judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în şedinţa din 14 martie 2011, conform ar.33 alin. (l) şi (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de jurisprudenţa deja existentă a Secţiei, reprezentată de Decizia nr. 1189 din 25 februarie 2011.
Având în vedere considerentele expuse şi constatând întemeiat motivul invocat din oficiu, Înalta Curte va admite recursul şi potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.I.M.B. împotriva sentinţei nr. 1485 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 1915/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2210/2011. Contencios. Anulare certificat de... → |
---|