ICCJ. Decizia nr. 2283/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2283/2011
Dosar nr.11930/2/2009
Şedinţa publică din 15 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3153 din 2 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R.I., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin cererea introductivă reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâtul S.R.I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului să comunice data de la care este supravegheat şi motivele care stau la baza acestei supravegheri.
A mai solicitat obligarea pârâtului la plata pagubelor cauzate datorită monitorizării sale fără nici un fundament legal, de către unii reprezentanţi ai instituţiei pârâte.
La data de 15 februarie 2010 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât situaţia dedusă judecăţii excede controlului de contencios administrativ şi excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea S.R.I. la plata pagubelor cauzate.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa reţine că această excepţie este neîntemeiată, deoarece admisibilitatea unei acţiuni ţine de condiţiile de exerciţiu ale cererii şi nu dacă informaţiile solicitate de reclamant pot sau nu să fie comunicate acestuia, aceasta fiind o chestiune ce ţine de fondul cauzei.
Instanţa a reţinut că în cauza nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 deoarece reclamantul nu a solicitat anularea unor acte care privesc apărarea şi securitatea naţională, ci a solicitat comunicarea unor informaţii.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa obiectului capătului doi de cerere, instanţa reţine că nici această excepţie nu este întemeiată, deoarece reclamantul a indicat obiectul cererii sale, anume plata daunelor ce i-au fost cauzate datorită monitorizării sale fără nici un fundament legal.
Analizând actele si lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, curtea reţine că reclamantul a solicitat la 23 iulie 2009 ca pârâtul să-i comunice data de la care este supravegheat de către pârât şi metodele folosite, precum şi motivele pentru care este supravegheat.
Aceeaşi cerere mai fusese făcută anterior de către reclamant şi la data de 3 aprilie 2008.
Pârâtul a comunicat reclamantului motivele pentru care nu îi poate furniza informaţiile solicitate.
Prin urmare instanţa a constatat că nu se poate reţine în cauză nici existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, deoarece în mod corect pârâtul a invocat prevederile art. 17 lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002, în sensul că informaţiile solicitate sunt clasificate secret de stat.
De asemenea, instanţa a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 31 din Constituţia României, deoarece dreptul la informaţie prevăzut de legea fundamentală se referă la informaţiile de interes public, ori în speţă informaţia solicitată, pe lângă faptul că este clasificată potrivit legii „secret de stat", nu este nici de interes public [(art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/2001)].
Instanţa reţine că textul constituţional prevede o limită a dreptului la informaţie şi anume cea referitoare la prejudicierea securităţii naţionale.
Cu privire la daunele solicitate se reţine că reclamantul nu a invocat ce daune i s-au adus prin activitatea desfăşurată de pârât.
De asemenea, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 998 şi 999 C. civ., pentru a se putea atrage răspunderea pârâtului, respectiv nu este dovedit nici prejudiciu, nici fapta culpabilă a pârâtului şi nici legătura de cauzalitate dintre acestea.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul a solicitat să i se analizeze obiectiv fondul cauzei şi să se constate că este victima unui abuz comis de S.R.I., întrucât nu există nici un indiciu că ar fi comis ceva susceptibil de a aduce atingere siguranţei naţionale, astfel încât să fie monitorizat tot timpul, aducându-i-se atingere dreptului la viaţă privată şi la intimitate.
A arătat că S.R.I. urmăreşte distrugerea recurentului pe orice cale, întrucât a încercat pe căi legale să obţină informaţii despre proprietăţile deţinute de bunicul mamei, care a deţinut proprietăţi foarte mari şi care au fost restituite unor generali de informaţii, generali de armată, de poliţie, de servicii secrete şi unui număr mare de magistraţi, inclusiv procurorul general al României, dar şi unor notari şi politicieni.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtului la soluţionarea cererii reclamantului, aşa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De asemenea, s-a solicitat şi plata pagubelor cauzate datorită monitorizării reclamantului.
Instanţa de control judiciar reţine că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea, respectiv de a răspunde pretenţiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul datei de la care este supravegheat, metodele folosite, precum şi motivele pentru care este supravegheat.
În cauza de faţă însă recurentul-reclamant nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a răspunde sau a soluţiona cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cauza de faţă, nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns, în sensul solicitat de reclamant.
În aceste condiţii, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se priveşte ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, întrucât nu echivalează cu un refuz nejustificat răspunsul oferit reclamantului, deoarece soluţia dată cererii a avut un temei legal.
În cauză, reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege, iar împrejurarea că acesta este nemulţumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare şi nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. l din Legea nr. 554/2004.
Faptul că cererea reclamantului nu a fost soluţionată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiţionat de soluţionarea favorabilă a cererii reclamantului.
Nici celelalte critici formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reţinute şi, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de D.l. împotriva sentinţei nr. 3153 din 2 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2210/2011. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 2286/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
