ICCJ. Decizia nr. 2539/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2539/2011
Dosar nr. 924/42/2010
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.S. a solicitat, în contradictoriu cu C.N.C.D., anularea/modificarea Hotărârii nr. 93 emisă de pârât la data de 02 iunie 2010, prin care i s-a respins solicitarea de constatare a unei discriminări privind disponibilizarea sa de către SC C. SA Buzău în cadrul căreia a fost angajat până la data de 19 iunie 2009, când, prin Decizia nr. 228/2001 s-a dispus concedierea sa.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că se consideră discriminat întrucât din ziua primirii preavizului de concediere, în atelierul galvanizare unde lucra a fost adusă o altă salariată, din alt atelier, ulterior fiind angajate alte două persoane în acelaşi atelier, deşi în organigrama societăţii erau prevăzuţi numai doi salariaţi.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 212 din 6 octombrie 2010 a respins acţiunea formulată de reclamantul B.S. în contradictoriu cu C.N.C.D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 228 din 19 iunie 2009 SC C. SA Buzău a dispus concedierea reclamantului ca urmare reorganizării activităţii societăţii, neavând posibilitatea trecerii acestuia pe un alt post corespunzător pregătirii profesionale.
Din considerentele Hotărârii nr. 93/2010 emisă de autoritatea pârâtă, rezultă că societatea a respectat legislaţia muncii, în sensul că măsura concedierii s-a prefigurat printr-un proiect în care erau cuprinşi 51 de salariaţi, stabilind criterii pentru selecţionarea acestora, conform art. 76 alin. (4) din contractul colectiv de muncă, iar la 14 mai 2009 Consiliul de administraţie a aprobat noua organigramă a societăţii şi programul de disponibilizare colectivă, stabilindu-se ulterior data concedierii salariaţilor, 18 iunie 2009, cărora li s-a acordat preavizul prevăzut de lege, astfel că măsurile luate de societate dovedesc faptul că restructurarea acesteia a fost reală şi efectivă, ca urmare a actualelor condiţii economice şi nu l-a vizat numai pe reclamant.
Concluzionând, judecătorul fondului a constatat că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (l) din OG nr. 137/2000.
Reclamantul nu a dovedit în nici un fel existenta vreunei situaţii de discriminare, iar împrejurarea că în locul său ar fi fost adusă o altă persoană de sex feminin, dintr-un alt atelier al societăţii care şi-a reorganizat activitatea, putea forma eventual obiectul unui litigiu de muncă, în care să fi fost contestată măsura disponibilizării, iar susţinerea potrivit căreia măsura concedierii ar fi reprezentat o consecinţă a acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare, pe rolul instanţelor, dintre soţia reclamantului şi SC C. SA Buzău, de asemenea, nu este dovedită. S-a reţinut, de asemenea, că măsurile luate de societate şi necontestate, dovedesc faptul că restructurarea a fost reală şi efectivă şi nu 1-a vizat numai pe reclamant.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva Sentinţei nr. 213 din 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul, fără a indica temeiul legal al acestuia.
În motivarea căii de atac recurentul susţine, în esenţă, că prin măsura de concediere a fost discriminat pe criteriul de sex şi vârstă întrucât în locul său a fost adusă o altă salariată din alt atelier, de sex feminin, mai tânără, că în realitate, nu a avut loc o reorganizare reală şi efectivă a activităţii SC C. SA Buzău.
Prin memoriul formulat ulterior au fost reiterate cele menţionate în cererea de recurs.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, recurentul arată că măsura concedierii sale este nelegală întrucât locul său a fost ocupat de o altă salariată de sex feminin, mai tânără, din alt atelier al SC C. SA Buzău.
Instanţa de fond, în mod corect a reţinut că este legală Decizia nr. 93 din 2 iunie 2010 emisă de C.N.C.D., întrucât situaţia invocată, referitoare la ocuparea postului de către o persoană de sex feminin, mai tânără, nu pune în discuţie un eventual raport de cauzalitate între desfacerea contractului de muncă şi criteriul de sex şi vârstă, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 2 din OG nr. 137/2000, republicată, pentru a fi reţinută în cauză o faptă de discriminare.
Aspectele menţionate în cererea de recurs nu au legătură cu soluţia pronunţată, putând constitui argumente în cazul unei acţiuni prin care se contestă legalitatea măsurii de concediere dispusă prin Decizia nr. 228 din 19 iunie 2009, în ceea ce-l priveşte pe recurentul-reclamant.
Prin urmare, împrejurările invocate de recurent exced incidenţei art. 2 din OG nr. 137/2000, republicată, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferenţa de tratament este determinată de existenţa unui criteriu interzis, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul interzis de lege, invocat în situaţia persoanei care se consideră discriminată. Instanţele de contencios administrativ în faţa cărora se invocă fapte de discriminare potrivit OG nr. 137/2000, republicată, analizează aceste fapte prin prisma criteriilor de sex şi vârstă şi nu fapte care ţin de legalitatea şi temeinicia unor decizii din sfera jurisdicţiei muncii si care intră sub incidenţa altor acte normative.
Întrucât, aşa cum s-a reţinut, prin cererea de recurs nu se aduc nici un fel de critici sentinţei recurate sub aspectul greşitei soluţionări a cauzei din perspectiva OG nr. 137/2000, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în raport şi de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., apreciază ca fiind corectă soluţia instanţei de fond, astfel că nu poate fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (l) teza a Il-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.S. împotriva Sentinţei nr. 212 din 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2286/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2558/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
