ICCJ. Decizia nr. 2000/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2000/2011
Dosar nr. 890/33/2010
Şedinţa publică din 5 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii P.E., B.M.S. şi B.C.P., prin mandatar A.G.C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.R. – C.C.S.D., obligarea acestora din urmă ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti să emită în favoarea reclamantelor o decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în municipiul Bistriţa, str. Iosif Vulcan, înscris în C.F. 3635; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că, la data de 27 ianuarie 1944, B.V., antecesoarea reclamanţilor, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu B.A. SA din Năsăud având ca obiect imobilul care a fost situat în Bistriţa, str. Iosif Vulcan, înscris în C.F. nr. 3635 Bistriţa. Contractul nu a fost înscris în cartea funciară, însă încheierile ulterioare din C.F. nu fac dovada unui act contrar vânzării amintite. Ulterior, potrivit Decretului de expropriere nr. 369/1977 privind exproprierea unor terenuri şi construcţii, precum şi demolarea unor construcţii, anexa 1, poziţia 25, s-a expropriat imobilul situat în Bistriţa str. Iosif Vulcan, având suprafaţa de 302 m.p. teren, din care 80 m.p. construcţii, 26 m.p. fiind suprafaţă locuibilă.
Succesorii lui B.V., B.V.I. şi P.E.V., au depus Notificarea nr. 9/2001 prin executorul judecătoresc A.V.D. pentru a li se restitui imobilul naţionalizat, B.V.I. a decedat la data de 18 februarie 2010, iar B.M.S. şi B.C.P. sunt succesorii acestuia.
P.M. Bistriţa, după soluţionarea notificării, prin Dispoziţia nr. 675 din 18 iulie 2003, a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, deoarece restituirea în natură nu mai era posibilă.
Dosarul cuprinzând notificarea, actele doveditoare a calităţii de persoane îndreptăţite la restituire şi dispoziţia primarului nr. 675 din 18 iulie 2003 au fost trimise C.C.S.D., pentru a evalua imobilul în litigiu şi a se emite titlul de despăgubire.
C.C.S.D. a analizat dosarul de despăgubire al reclamanţilor (dosar înregistrat la această autoritate publică sub nr. 2570/CC) şi a apreciat că transferul de proprietate asupra imobilului nu a operat în favoarea antecesorilor (B.A. şi M.V. căsătorită B.) deoarece nu s-a înscris în C.F. tranzacţia, acestea fiind comunicate P.M. Bistriţa prin Adresa nr. 2570/ CC din 03 martie 2009.
Ulterior, prin adresa nr. 13061 din 18 noiembrie 2009, C.C.S.D. a trimis dosarul de despăgubire al reclamanţilor către P.J. Bistriţa-Năsăud, care la rândul ei i-a predat P.M. Bistriţa, apreciind contrar celor stabilite prin dispoziţia P.M. Bistriţa, că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, refuzând astfel tacit să emită titlul de despăgubire.
Arată reclamanţii că deşi deţin un act administrativ prin care s-a stabilit dreptul la acordarea despăgubirilor (Dispoziţia nr. 675 din 18 iulie 2003 a P.M. Bistriţa), nu au posibilitatea de a pune în executare acest act administrativ deoarece doar C.C.S.D. are atribuţia de a emite titlul prin care se stabileşte cu exactitate valoarea despăgubirilor.
în fine, arată reclamanţii, refuzul pârâtei de a emite titlul de despăgubire este unul abuziv, prin care li se încalcă dreptul de a dobândi un bun, drept ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Pârâtul S.R. prin C.C.S.D., prin întâmpinarea formulată a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 675/2003 emisă de P.M. Bistriţa în baza art. 4 alin. (l) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 675/2003 emisă de P.M. Bistriţa, învederează că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.
Din actele depuse la dosar a reieşit că terenul a fost dobândit prin act sub semnătură privată de la B.A., filiala Bistriţa în anul 1944.
Pentru aceste considerente întreaga documentaţie a fost remisă P.M. Bistriţa în vederea reanalizării şi completării cu acte din care să reiasă suprafaţa (desfăşurată şi utilă) a construcţiei demolate, anul construirii, precum şi materialele folosite la edificare.
Pe fondul cauzei solicită respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, în cauza supusă judecăţii, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul aferent dispoziţiei nr. 675/2003, a fost transmis de P.M. Bistriţa, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 2570/CC. În urma analizării dosarului de despăgubire s-au constatat aspectele de nelegalitate mai sus arătate.
Referitor la etapa evaluării, arată că această etapă este condiţionată de completarea dosarului cu înscrisurile mai sus amintite şi de retransmiterea dosarului de către P.M. Bistriţa. Dosarul de despăgubire al reclamanţilor nu a fost retransmis Secretariatului C.C.S.D. în vederea soluţionării.
Soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nu în baza unei cereri exprimate de persoana îndreptăţită. Procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu se declanşează prin simpla cerere a persoanei îndreptăţite ci numai după transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din actul normativ amintit, aşa cum a fost modificat şi completat prin OUG nr. 81/2007.
Mai mult, legiuitorul, neprevăzând un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a stabilit că ordinea de soluţionare a dosarelor va fi decisă de către C.C.S.D.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 286 pronunţată în data de 2 iulie 2010, a respins cererea de sesizare a Tribunalului Bistriţa-Năsăud cu excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 675/2003 emisă de către P.M. Bistriţa.
Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.E., B.M.S. şi B.C.P., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin C.C.S.D. şi a obligat pârâta să emită în favoarea reclamanţilor Decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în municipiul Bistriţa, str. Iosif Vulcan, înscris în C.F. nr. 3.635 Bistriţa.
Prin aceeaşi sentinţă, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 675/2003 emisă de P.M. Bistriţa conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocată de pârât, instanţa a constat că Legea nr. 554/2004 permite atacarea unui act administrativ pe cale de acţiune (art. 1) sau pe cale de excepţie (art. 4), iar ulterior art. 5 trasează limitele controlului pe calea contenciosului administrativ (fără a diferenţia între limitele controlului pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.
Astfel potrivit art. 5 alin. (2) nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Din această perspectivă instanţa a constat că există o procedură specială pentru modificarea sau desfiinţarea dispoziţiilor primarului, reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că atacarea dispoziţiilor primarului pe calea contenciosului administrativ (inclusiv pe cale de excepţie) este inadmisibilă. Altfel spus, dispoziţia primarului scapă controlului instanţelor de contencios administrativ.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că Legea nr. 247/2005 impune o procedură de emitere a titlului de despăgubire (art. 16 – art. 21 din Titlul VII) fără a permite C.C.S.D. să repună în discuţie calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor. Dosarul aferent dispoziţiei amintite a fost transmis Secretariatului C.C.S.D., fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 dar pârâta I-a returnat entităţii învestite cu soluţionarea notificării prin adresa nr. 2570/ CC din 03 martie 2009, refuzând în acest fel nejustificat să emită titlu de despăgubire.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs, pârâtul S.R. prin C.C.S.D.
În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond şi-a motivat soluţia pronunţat pornind de la ideea greşită că pârâta şi-a încălcat competenţele ce-i revin, constatând, în acel fel, existenţa unui refuz nejustificat din partea C.C.S.D. cu privire la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire.
C.C.S.D. a fost constituită, potrivit art. 13 alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă, astfel că în mod clar C.C.S.D. nu a încălcat limitele în care îşi exercită atribuţiile, în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanţilor.
Dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se completează cu prevederile HG nr. 1095/2005 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII. Astfel, în pct. 16.5 din Norme sunt enumerate înscrisurile ce trebuie să însoţească dispoziţiile de soluţionare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001. În măsura în care entitatea care a emis Decizia /dispoziţia privind soluţionarea notificării, nu-şi îndeplineşte obligaţia de a transmite dosarul aferent unei astfel de decizii/dispoziţii, conţinând toate înscrisurile indicate în Norme, C.C.S.D. nu poate dispune evaluarea imobilului notificat, respectiv emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire.
Este cazul prezentei cauze, în care Secretariatul C.C.S.D. a constatat inexistenţa documentelor care să ateste transcrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului notificat în sistemul de Carte funciară.
C.C.S.D. îşi poate împlini scopul pentru care a fost înfiinţată, numai prin verificarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin prisma documentelor pe care aceste dosare trebuie să le cuprindă. C.C.S.D. nu poate ignora dispoziţiile legale în vigoare şi nici nu-şi poate aroga rolul de legiuitor pozitiv, aşa cum a procedat Curtea de Apel Cluj care a pronunţat hotărârea judecătorească recurată în prezenta cauză.
Instanţa de fond a reţinut că singura competenţă a Secretariatului C.C.S.D. constă în analiza legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, C.C.S.D. este abilitată să stabilească că imobilul pentru care s-a stabilit acordarea de despăgubiri este restituibil în natură, astfel că va proceda, prin decizie motivată, la restituirea acestuia, dar o astfel de concluzie nu poate fi trasă dacă dosarul aferent unui imobil nu conţine toate înscrisurile enumerate de prevederile pct. 16.5 din Normele metodologice.
În speţă, etapele procedurii administrative din Titlul VII, au fost parcurse, în sensul că dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, constatându-se lipsa înscrisurilor privind identificarea şi descrierea construcţiei solicitate, însă instanţa de fond a ignorat faptul că dosarul nu se mai află la C.C.S.D., acesta fiind returnat P.M. Bistriţa.
Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre greşită atunci când a obligat C.C.S.D. să emită direct Decizia conţinând titlul de despăgubire, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligaţii, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale, şi anume, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziţiei emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile prevederile art. 24 din Legea contenciosului administrativ. Altfel spus, s-ar ajunge în situaţia ca pârâta C.C.S.D. să fie obligată să emită Decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, deşi executarea obligaţiei nu mai depinde de această autoritate, ci de evaluatori.
Instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 675/2003 emisă de P.M. Bistriţa, cu motivarea că neputând fi atacate pe cale de acţiune în contencios administrativ, actele administrative emise în conformitate cu Legea nr. 10/2001, nu pot fi atacate nici pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004.
În raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, astfel încât se impunea ca prima instanţă să suspende prezenta cauză şi să trimită dosarul Tribunalului Bistriţa Năsăud, instanţa competentă a se pronunţa asupra dispoziţiei emise de P.M. Bistriţa.
În lipsa documentelor care să ateste transcrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului notificat în sistemul de Carte funciară, Dispoziţia nr. 675/2003 a fost emisă de P.M. Bistriţa, cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum şi a principiului de soluţionare a notificărilor conform căruia sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită, principiu stabilit prin prevederile pct. 1 lit. e) din Cap. I al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2008, principiu reluat şi în Normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007.
Instanţa de fond a obligat C.C.S.D. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.190 lei, cu toate că C.C.S.D. a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamanţilor şi pretenţiile acestora, astfel că se impunea respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art. 275 C. proc. civ.
În cazul în care se apreciază că nu se impunea respingerea acestui capăt de cerere, C.C.S.D. solicită micşorarea cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor – din Legea nr. 247/2005 nu conţine prevederi care să-i confere C.C.S.D. atribuţii în privinţa verificării dispoziţiilor emise de autorităţile locale sub aspectul conţinutului acestora, respectiv dacă aceste acte administrative oferă suficiente informaţii în vederea identificării imobilelor pentru care urmează a se acorda despăgubiri, după cum este cazul în speţa de faţă. Chestiunea pusă în discuţie este fără îndoială, de competenţa evaluatorului/societăţii de evaluatori, aşa cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (6) şi alin. (61) - alin. (65) din actul normativ precitat.
În mod constant instanţa supremă a statuat în jurisprudenţa sa în această materie că pârâta C.C.S.D. nu beneficiază de un suport legal pentru a face o nouă verificare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la calitatea de proprietar a solicitantului, aceasta fiind învestită cu atribuţia de a analiza şi a stabili cuantumul final al despăgubirilor iar nu şi pe aceea de a soluţiona notificările, competenţă ce aparţine exclusiv autorităţilor locale.
Apoi, competenţa acestei autorităţi publice centrale de a efectua un control de legalitate se rezumă doar la a verifica legalitatea respingerii cererilor de restituire în natură, după cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005. Or, în speţă, este necontestat de către părţi că imobilul în discuţie nu poate fi restituit în natură, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanţii suntde acord cu acordarea de despăgubiri prin echivalent şi nu au contestat dispoziţia autorităţii locale.
Este nerelevantă invocarea de către recurentă a prevederilor pct. 16.5 din Normele de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care nu fac decât să enumere înscrisurile ce trebuie să însoţească dispoziţiile de soluţionare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce nu conferă însă C.C.S.D. competenţa de a reverifica îndeplinirea condiţiilor cu privire la calitatea de proprietar a solicitantului.
În raport de cele de mai sus, rezultă cu puterea evidenţei că prima instanţă, Curtea de Apel Cluj a formulat opinia corectă cu privire la limitele competenţelor cu care a fost învestită C.C.S.D., fără ca prin aceasta să se fi erijat într-un legislator pozitiv, aşa cum susţine nefondat recurenta.
Contrar celor susţinute de pârâtă, instanţa de fond nu a obligat-o să emită Decizia cu încălcarea etapelor administrative, cum au fost stabilite în Legea nr. 247/2005, ci a sancţionat pasivitatea manifestată de C.C.S.D. în perioada scursă de la data înregistrării dosarului, prin neexecutarea atribuţiilor legale în soluţionarea dosarului de despăgubire, urmând astfel ca şi în dosarul de faţă procedurile reglementate de Legea nr. 247/2005 să fie respectate. Desigur, conform unei jurisprudenţe consolidate a instanţei supreme, nu este în discuţie termenulde 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte modul în care aceeaşi instanţă a soluţionat excepţia de nelegalitate invocată de către C.C.S.D., instanţa de control judiciar constată că şi sub acest aspect soluţia pronunţată este în consonanţă cu dispoziţiile legale ce reglementează controlul actelor infralegislative, pe cale incidentală.
Instanţa a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ competente că soluţioneze excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 675/2003 emisă de P.M. Bistriţa, soluţie în acord cu jurisprudenţa constantă şi unitară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că dispoziţia emisă de primărie în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat şi care nu mai pot fi restituite în natură, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât poate fi contestată în termenele şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea contenciosului administrativ.
Aşa fiind, este de prisos ca instanţa de control judiciar să examineze motivele indicate de recurentă, ca fiind de natură să demonstreze neconformitatea dispoziţiei mai sus amintite, cu art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, în mod corect prima instanţă a obligat-o pe pârâtă, cu acest titlu, la plata sumei de 1.190 lei. Cum a fost admisă acţiunea reclamanţilor, pârâta a căzut în pretenţii în sensul art. 247 C. proc. civ., astfel că în deplină consonanţă cu textul legal precitat a fost admis şi acest capăt de cerere, motivaţiile recurentei, din perspectiva textului de lege amintit, fiind complet lipsite de relevanţă. De asemenea, nu se justifică reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată din primă instanţă. Înalta Curte constată, sub acest aspect, că onorariul avocaţial nu este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii, de complexitatea dosarului şi de munca depusă de avocat, astfel că nu se justifică aplicarea art. 247 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.R. prin C.C.S.D.
Văzând că s-au cerut cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte, conform art. 247 C. proc. civ., va obliga pârâta la plata către reclamanţi cu acest titlu, a sumei de 2.097,2 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul S.R. prin C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 286 din 2 iulie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la 2.097,2 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1999/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2002/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
